Când se ridica norul de deasupra cortului, atunci fiii lui Israel plecau şi în locul unde se oprea norul, acolo poposeau fiii lui Israel. (Bamidbar/ Numeri 9:17) 

HAȘEM a creat lumea astfel încât ea să se supună, de regulă, unor reguli. Aceste reguli le numim „legile naturii”. Câteodată, foarte rar, lumea își mai iese din obicei. Atunci se întâmplă ceea ce numim „miracole”.

Ne plac miracolele. Dar de ce oare se întâmplă ele atât de rar?

Într-o lume pe care o percepem ca stabilă, are rost să căutăm legile care o guvernează. Dacă le vom desluși, ele ne vor da o viziune asupra ce ne-ar putea aduce viitorul. Când știm la ce ne putem aștepta, are deja rost să ne facem planuri de viitor.

Dacă miracolele s-ar fi întâmplat mai des, legile și-ar fi pierdut sensul. Viitorul ar fi fost de nedeslușit, iar planurile nu ar mai fi avut niciun rost.

Așa au trăit înaintașii noștri în cei patruzeci de ani în care s-au peregrinat prin deșertul Sinai. Deasupra Cortului Adunării era un nor. Când se ridica norul, porneau la drum în direcția pe care le-o arăta norul. Când se așeza norul, poposeau. Ce va fi mâine? Nimeni nu avea de unde să știe.

Hrana lor era mana cerească. Mana cădea în fiecare zi, dar nu putea fi păstrată nici măcar o zi. Vor avea mană și mâine? Nu aveau de unde să știe. Aveau doar credința că HAȘEM nu îi va părăsi.

Ce rost aveau toate acestea? Înaintașii noștri au primit Tora pe muntele Sinai.  Pe muntele Sinai au primit un corp amplu de învățături, radical diferite de ce cunoșteau până atunci. Aceste învățături trebuiau cunoscute, înțelese, asimilate și apoi puse în practică. Ele au devenit sâmburele une noi identități, care se menține deja, cu mici variații, mai mult de trei mii de ani.

O astfel de schimbare nu se putea face sub povara grijii zilei de mâine.