Domnul i-a spus lui Moise: „Spune-i lui Aaron: <<Ia-ți toiagul și apleacă-ți mâna asupra apelor Egiptului… >>”. (Șemot/Exodul 7:19) Domnul i-a spus lui Moise: „Spune-i lui Aaron: <<Întinde-ți toiagul și și lovește țărâna pământului… >>”. (Șemot/Exodul 8:12) Domnul i-a spus lui Moise și lui Aaron: Umpleți-vă pumnii cu cenușă din cuptor și Moise s-o arunce spre cer… (Șemot/Exodul 9:8) Porunca de a arunca cenușă spre cer pentru a aduce bube asupra întregii țări a Egiptului a primit-o Moise pentru a o îndeplini cu mâna lui. Așa era și firesc. În schimb, porunca de a lovi Nilul pentru a-l preface în sânge și apoi pentru a scoate din el broaște, precum și porunca de a lovi țărâna pentru a scoate din ea păduchi trebuia îndeplinită de Aaron. De ce Aaron și nu Moise? Rași dă un răspuns care mai mult intrigă decât lămurește: Apa Fluviului i-a salvat viața când l-a dus … Citește mai departe…

Și Moise s-a întors la Domnul și a spus: „Doamne, de ce i-ai făcut rău poporului acestuia? De ce m-ai trimis? De când am venit la Faraon să vorbesc în numele Tău , el a făcut rău poporului acestuia, dar de salvat , Tu nu Ți-ai salvat poporul.” (Șemot/Exodul 5:22,23) Precum i-a poruncit D-zeu lui Moise, Moise și Aaron s-au înfățișat înaintea Faraonului cerându-i să-i lase pe copii lui Israel să plece cale de trei zile în deșert pentru a-I jertfi lui D-zeu. Faraonul nici măcar nu le-a răspuns. Doar i-a mustrat că prin vorbele lor opresc sclavii de la poverile lor. Apoi a dat poruncă să fie îngreunată munca sclavilor. Să nu li se mai dea paie, fără a li se micșora însă norma zilnică de cărămizi. Dotan și Aviram, cunoscuții cârcotași, i-au reproșat lui Moise că nu doar că nu i-a salvat pe copii lui Israel, ba chiar … Citește mai departe…

…și i-a dat de soție pe Osnat fiica lui Poti-Fera … (Breșit/Geneza 41:45) Nota F: Un alt nume pentru Potifar, primul stăpân al lui Iosef (Rași). Aceasta este mai mult decât o simplă coincidență. Soția lui Potifar, al cărei nume Tora nu ni-l dezvăluie, a avut și ea un vis. Visase că va avea urmași împreună cu Iosef, și pentru a îndeplini acest vis a încercat să-l ademenească. Uimitoare este asemănarea dintre povestea ei și povestea lui Iosef. Iosef a avut și el visele lui, le-a povestit fraților săi ca un prim pas spre împlinirea lor, fapt pentru care l-au vândut ca sclav. Ne dă oare D-zeu vise numai pentru a ne cășuna rău? Dimpotrivă, visul lui Faraon, tălmăcit de Iosef, a salvat întregul regat de foamete și i-a adus lui Faraon tot avutul regatului. Soția lui Potifar, dacă ar fi judecat drept, ar fi înțeles că visul se referă … Citește mai departe…

Isaac a săpat din nou fântânile de apă care fuseseră săpate în zilele tatălui lui, Avraham, și pe care filistenii le astupaseră după moartea lui Avraham; și le-numit cu aceleași nume cu care le numise tatăl său. (ibid 26:18) Ne este greu să-l înțelgem pe patriarhul Isaac. Suntem învățați să privim oamenii prin prisma faptelor. Isaac își asumă de cele mai multe ori un rol pasiv. Tatăl îl duce spre a-l jertfi, dar până la urmă nu-l jertfește, apoi îl trimite pe mai-marele casei să-i aducă o nevastă. Isaac tace și acceptă. Fiul său cel mic îi ia prin înșelăciune binecuvântările. Isaac tace și acceptă. Singura sa inițiativă menționată în Tora a fost săpatul unor fântâni. Nici ele nu erau noi. El doar a destupat fântânile săpate în zilele tatălui său și astupate de filistini după moartea acestuia, ținând să le dea aceleași nume pe care le dăduse tatăl său. … Citește mai departe…

Și a spus [Eliezer]: „Sclavul lui Avraham sunt”. (Bereșit/Geneza 24:34, traducere proprie) Dumnezeu a venit la Bilam și a spus: „Cine sunt bărbații aceștia de la tine?” Bilam i-a spus lui Dumnezeu: „Balak, fiul lui Țipor, regele Moabului, a trimis [vorbă] la mine”. (Bamidbar/Numeri 22:9,10) Întrebarea pe care i-a pus-o D-zeu lui Bilam nu era firească. D-zeu doar știa cine sunt acei oameni. Bilam nu a sesizat nimic nefiresc și chiar a răspuns, dar nu la întrebarea pe care i-a pus-o D-zeu. Ce era să răspundă? Că era o delegație de rang mijlociu? Pentru a-și da importanță, de parcă l-ar fi putut păcăli pe D-zeu, l-a amintit numai pe Balak, fiul lui Țipor, regele Moabului, care i-a trimis. Firesc ar fi fost ca Eliezer să i se prezinte lui Betuel, tată Rebecăi: „Sunt administratorul tuturor bunurilor unchiului tău, Avraham” sau cel puțin: „Unchiul tău, Avraham, m-a trimis”. El însă a … Citește mai departe…

Un fenomen surprinzător și prea puțin discutat este acela că sursa revoluției științifice și a secularizării pe care aceasta a adus-o se găsește tocmai în credința în D-zeu. Umanitatea nu ar fi putut să ajungă la revoluția științifică fără fundamentul monoteist care a plantat în ea cea mai profundă idee din istoria gândirii: că Universul este unitar, că el se supune unor legi unitare și că în spatele tuturor fenomenelor se află o rațiune. Această idee, că Universul e ordonat, că el poate fi înțeles și că această ordine a fost creată de o inteligență superioară – ea a fost cea care a dat naștere cercetării științifice. În civilizațiile păgâne lumea e percepută ca fiind haotică, plină de forțe separate, zei care luptă între ei, fenomene meteorologice și dezastre naturale care vin ca pedeapsă sau pur și simplu din capriciu; o lume care nu ascunde o ordine care se cere … Citește mai departe…

Și va fi când va auzi cuvintele acestei imprecații, se va binecuvânta în inima sa spunând: „Voi avea pace, chiar dacă voi merge după pornirile inimii mele!” … (Devarim/Deuteronom 29:18) Ce este o imprecație? Nici eu nu știam. În Dex scrie: „Invocare a urgiei divine asupra cuiva; blestem”. În contextul nostru, cuvântul se referă la soarta promisă în pericopa anterioară, pericopa Ki Tavo, celor merg după pornirile inimilor lor încălcând poruncile Torei. Un credincios care încalcă poruncile Torei ar trebui să se teamă de pedeapsa care îl așteaptă. De unde certitudinea că va avea pace chiar dacă va merge după pornirile sale? Multă cerneală s-a scurs și multe condeie s-au frânt în căutarea unei explicații care să aibă cât de cât sens. Din mulțimea de explicații pe care le-am citit, cea mai potrivită mi s-a părut cea din cartea Akedat Ițhak[1]: Autorul acestor gânduri este un credincios care se bizuie … Citește mai departe…

Și va fi, în ziua când veți trece Iordanul către țara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți-o dă: să înalți pietre mari și să le tencuiești cu tencuială. și să înscrii pe ele toate cuvintele acestei Învățături, când vei trece [Iordanul], ca să intri în țara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți-o dă, o țară unde care curge lapte și miere… (Devarim/Deuteronomul 27:2,3) Primul poruncă pe care  a avut-o de îndeplinit poporul Israel, chiar în ziua în care a trecut Iordanul, a fost să ridice pietre mari, să le tencuiască și să copieze pe ele cele mai semnificative pasaje din Tora. După ce a ridicat pietrele, le-a tencuit și a scris pe ele, poporul și-a continuat drumul. Lăsate sub cerul  liber, ploile și vântul au șters tencuiala și odată cu ea scrisul. Au rămas numai pietrele. Care a fost atunci rostul acestei inscripții pe care prea puțini au citit-o? Literele … Citește mai departe…

Când vei construi o casă nouă, să faci un parapet pentru acoperișului tău, ca să nu aduci  [vină de] sânge în casa ta, dacă va cădea cel care cade de pe el. (Devarim/Deuteronomul 22:8)  Un acoperiș țuguiat de tablă, țiglă sau șindrilă nu are nevoie de parapet. Porunca se referă la acoperișurile plate din zonele aride, pe care se desfășoară multe din activitățile gospodăriei. Prin extensie, versetul ne îndeamnă să înlăturăm orice sursă de pericol din proprietatea noastră. Îmi aduc aminte că erau la Arad doi copii evrei orfani de tată. Cum au devenit orfani în zile de pace? Tatăl și mama lor se plimbau duminica la braț pe bulevardul central al orașului. Arădenii îl numeau Corso. De pe un acoperiș a alunecat o țiglă, l-a lovit în cap și dus a fost. După ani, când eram deja în Israel, un vecin al sinagogii și-a făcut un acoperiș de țiglă. … Citește mai departe…

Și vei mânca, și te vei sătura, și Îl vei binecuvânta pe Domnul, Dumnezeul tău, pentru țara cea bună pe care ți-a dat-o. (Devarim/Deuteronomul 8:10)  Din acest verset au învățat înțelepții Israelului porunca de a-i mulțumi lui D-zeu după ce am mâncat pâine pe săturate. Textul pe care îl recităm de fiecare dată, ceea ce numim ברכת המזון )Birkat Hamazon(, a fost statornicit bucată cu bucată de-a lungul generațiilor. Prima binecuvântare: „Binecuvântat … care hrănești lumea toată, cu bunătatea Sa, cu blândețe cu har și cu îndurare… Și prin bunătatea Sa cea mare nu ne-a lipsit niciodată și nu ne va lipsi niciodată în veci, hrană. …” a fost statornicită de Moise. În deșert, unde nu aveau pâine, o rosteau după ce mâncau mană pe săturate. În fiecare zi sperau că miracolul manei va continua, dar nu aveau nicio certitudine. A doua: „Îți mulțumim … pentru că ai dat părinților … Citește mai departe…