Și să-ți fie ca semn pe mâna ta și ca aducere-aminte între ochii tăi, pentru ca legea Domnului să fie în gura ta, căci cu mână puternică te-a scos Domnul din Egipt. (Șmot/ Exodul 13:9) Să fie semn pe mâna ta și filacterii între ochii tăi, căci cu mână puternică te-a scos Domnul din Egipt. (ibid 13:16) Ce „semn” avem de pus pe mână și ce „aducere-aminte” sau „filacterii” între ochi?  Înțelepții Israelului au dedus că este vorba de cele patru paragrafe, două din ele din pericopa săptămânii, în care este amintită porunca de a pune un semn pe mână și o aducere-aminte sau filacterii între ochi. Cum se pune un text pe mână și între ochi? Nu avem nici cel mai vag indiciu. În acest caz ne bazăm pe învățătura primită de Moise pe muntele Sinai prin viu grai și transmisă, tot prin viu grai, din generație în generație: … Citește mai departe…

Și să se îngreuneze munca asupra oamenilor și ei să o facă; și să nu mai ia seama  la vorbe mincinoase. (Șmot/ Exodul 5:9) Moise a vorbit astfel copiilor lui Israel, dar ei nu l-au ascultat pe Moise din pricina duhului zdrobit și al muncii grele. (ibid. 6:9) Cărămizile erau doar pretextul. Faraonul, îngrijorat de înmulțirea peste măsură a copiilor lui Israel, a căutat să-i împuțineze prin muncă. După ce Moise și Aaron i-au cerut să elibereze poporul, îngrijorarea Faraonului a crescut și odată cu ea asprimea muncii. Nici măcar paiele de care aveau nevoie pentru formarea cărămizilor nu le mai primeau. Fiecare trebuia să le adune de pe unde găsea, dar norma de cărămizi a rămas neschimbată. Faraonul spera ca munca fără niciun răgaz să scoată din mintea sclavilor orice gând de libertate, ceea ce numea el „vorbe mincinoase”. Speranța Faraonului chiar s-a împlinit. Când a venit Moise  să … Citește mai departe…

Și i-au înrobit egiptenii pe copiii lui Israel cu asprime zdrobitoare. Și le-au amărât viața,… (Șmot/Exodul 1:13,14) În Talmud, tratatul Gitin, se discută dacă un stăpân care dorește să-și elibereze sclavul are nevoie de acceptul acestuia. Sâmburele problemei este dacă s-ar putea ca eliberarea să nu fie spre binele sclavului. Discuția a fost decisă prin argumentul: „Sclavului îi convine să trăiască în desfrâu.”[1]. Deși e nevoit să se supună bunului plac al stăpânului, condiția de sclav nu e chiar lipsită de avantajele. Scutit de orice răspundere, el face, în limitele pe care i le permite stăpânul, orice își dorește. El nu e pus în situația de a-și înfrâna dorințele de astăzi pentru a obține ceva mai valoros mâine. Cuvântul „mâine” e în afara orizontului său de gândire. Pentru el libertatea, care aduce cu ea răspunderea și nevoia de a-și înfrâna dorița de azi pentru a obține ceva în viitor, devine … Citește mai departe…

Israel și-a întins dreapta și a pus-o pe capul lui Efraim, el fiind cel tânăr, iar stânga pe capul lui Menașe. Și-a încrucișat mâinile, deși Menașe era întâiul născut. (ibid. 48:14) „Știu, fiule, știu! Și el va ajunge un popor; și el va fi mare. Și totuși, fratele lui cel mic va fi mai mare ca el…” Și i-a binecuvântat în ziua aceea, spunând: „Prin tine va binecuvânta Israel spunând: <<Să te facă Dumnezeu ca Efraim și ca Menașe>>” și l-a pus pe Efraim înaintea lui Menașe.  (ibid 48:19, 20) Profeția patriarhului Iacov s-a împlinit. <<Să te facă Dumnezeu ca Efraim și ca Menașe>> a devenit formula consacrată cu care ne binecuvântăm copiii. La ce ne referim oare  îi binecuvântăm să fie asemenea lui Efraim și Menașe? În Tora nu este menționată niciuna din faptele lor. Iacov știa că Efraim, fratele cel mic, va fi mai mare decât Menașe, întâiul … Citește mai departe…

Apoi Iosef l-a dus pe tatăl său Iacov și l-a înfățișat lui Faraon, iar Iacov l-a binecuvântat pe Faraon. Și Faraon i-a spus lui Iacov: „Câte sunt zilele anilor vieții tale?”. Și Iacov i-a răspuns lui Faraon: „Zilele anilor  pribegiei mele o sută și treizeci de ani. Puține și rele au fost zilele anilor vieții mele…”. (Bereșit/ Geneza 47:7-9) Iosef l-a adus pe bătrânul său tată, cel mai înalt reprezentat al înțelepciunii, înaintea lui Faraon, cel mai înalt reprezentant al puterii. Ar fi fost de așteptat ca între ei să aibă loc un subtil duel de idei, dar lucrurile par să fi decurs altfel. Tot ce a avut Faraon să-l întrebe pe Iacov a fost: „Câte sunt zilele anilor vieții tale?”. Iacov i-a răspuns:  „Zilele anilor  pribegiei mele o sută și treizeci de ani. Puține și rele au fost zilele anilor vieții mele…” La prima vedere, un schimb de vorbe … Citește mai departe…

Și Faraon i-a spus lui Iosef: „Am visat un vis și nu este nimeni care să-l tălmăcească. Și am auzit spunându-se despre tine că tu înțelegi un vis ca să-l tălmăcești.” Dar Iosef i-a răspuns lui Faraon: „[Asta] este dincolo de mine! [Dar] Dumnezeu va răspunde de bunăstarea lui Faraon.” (Bereșit/ Geneza 41:15-16) Iosef se afla în fața șansei vieții sale. Scos în grabă din temniță, bărbierit și îmbrăcat, el a fost prezentat Faraonului spre a-i tălmăci visele ce îl tulburau. Pentru a intra în vorbă, Faraonul i-a spus că a aflat de el că știe să tălmăcească vise. Aceasta nici măcar nu era o întrebare. Iosef putea să tacă și să treacă mai departe. Iosef însă nu a tăcut. El chiar l-a contrazis pe Faraon, spunând că nu el deslușește visele ci de la Dumnezeu vine răspunsul. Noi, cei care citim Tora, știm că aceste cuvinte nu i-au adus … Citește mai departe…

Iacov s-a așezat  în țara peregrinărilor tatălui său, în țara Cnaanului. (Bereșit/ Geneza 37:1) Când a fost foamete în țară, patriarhul Isaac a mers la Avimeleh, regele filistinilor, în Gherar. După ce s-a confruntat cu invidia și dușmănia filistinilor, s-a întors în țara Cnaaanului. În afară de acestea, el pare să fi avut parte de o viață tihnită. De ce este atunci numită țara Cnaanului „țara peregrinărilor tatălui său”? Deși nu și-a schimbat prea des locul, Isaac nu a avut parte de tihnă. Zbuciumul său era lăuntric, în încercarea de a accepta fără a crâcni ceea ce nu poate fi nici acceptat nici înțeles. Conversația sa era rugăciunea. Chiar dacă nu se muta dintr-un loc într-altul, pe lumea aceasta era doar un pribeag. Iacov a fost nevoit să fugă de acasă de teama fratelui său, Esav, a fost înșelat în repetate rânduri de socrul său, Lavan, a luptat o noapte … Citește mai departe…

… și Lavan a alergat la om afară la izvor. Și a fost, când când a văzut inelul pentru nas și brățările pe mâinile surorii sale… Și i-a spus: Vino binecuvântatul Domnului… (Bereșit/ Geneza 24:29-31) Iar când Lavan a auzit veștile despre Iacov, fiul surorii sale, a alergat să-l întâmpine, l-a îmbrățișat, l-a sărutat și l-a luat în casa lui; și el i-a povestit lui Lavan toate aceste lucruri. (ibid 29:13). Lavan a alergat în întâmpinarea lui Eliezer, pețitorul trimis de Avraham și a alergat în întâmpinare lui Iacov. Pe Eliezer, care a venit în fruntea unei caravane de zece cămile încărcate cu daruri, l-a poftit în casă. Pe Iacov, care venea singur pe jos, l-a îmbrățișat și l-a sărutat. De ce oare l-a îmbrățișat și l-a sărutat Lavan pe Iacov? Rași scrie că, după ce a văzut darurile aduse de pețitorul tatălui său, nu-i venea să creadă că fiul … Citește mai departe…

Tinerii au crescut și Esav a devenit un om care cunoștea vânătoarea , un om al câmpului, iar Iacov era om simplu trăitor în corturi. Isaac îl iubea pe Esav…, dar Rebeca îl iubea pe Iacov.   (Bereșit/ Geneza 25:27,28) La prima vedere doi frați gemeni, dar cât se poate de diferiți. Unul agil și curajos,  unul liniștit și studios. Tatăl îl iubea pe fiul cel curajos, iar mama pe cel studios. O familie ca foarte multe altele. Rași nuanțează puțin imaginea: Cât timp erau copii, ei ședeau pe băncile aceleiași școli. Când au crescut, căile lor s-au despărțit. Esav a  deprins meșteșugul vânătorii, dar mai ales al înșelăciunii și al tâlhăriei. Casa lui era câmpul. Iacov nu a deprins nimic din toate acestea. El a rămas un „om simplu”, care nu cunoștea meșteșugul înșelăciunii, „trăitor în corturi” – corturile școlii. Dar de ce nu a rămas Esav un vânător cinstit? … Citește mai departe…

Și a ieșit Ițhak să poarte o conversație pe câmp la lăsatul serii și-a ridicat ochii și a văzut și iată vin cămile. Și și-a ridicat Rivka ochii și l-a văzut pe Ițhak.… (Bereșit/ Geneza 24:63, tradus conform notei D) Cine a statornicit rugăciunea de Minha? În Talmud, pe aceeași filă[1] găsim două răspunsuri care să se contrazic: Al doilea răspuns: „Rabi Iehoșua ben Levi spunea: Rugăciunile în locul jertfelor au fost statornicite… Rugăciunea de Minha până seara deoarece jertfa zilnică de dupăamiaza poate fi jertfită până seara.” e lesne de înțeles. Membrii Marii Adunări (Knneset Hagdola – O adunare de 120 de înțelepți care s-a întrunit la clădirea Celui de-al Doilea Templu și au stabilit multe din canoanele iudaismului) știau că Templul urma să fie distrus și nu se vor mai putea aduce jertfe. În locul lor ei au statornicit rugăciunile pe care le rostim până astăzi. Primul răspuns … Citește mai departe…