Și a vorbit HASHEM către Moșe spunând: Vorbește întregii adunări a fiilor lui Israel și spune-le: Fiți sfinți căci Eu sunt sfânt. (Vaikra/ Levitic 19:1,2)

Atributul „sfânt” când se referă la o persoană poate fi înțeles în două sensuri: 1. Cel a cărui viață este perfectă și consacrată ca atare, după moarte. 2. Cel ce duce o viață curată și cucernică. (Dex)

În sfera Iudaismului nimeni nu a fost consacrat după moarte. Eroii neamului sunt prezentați în toată măreția lor, fără a le trece însă cu vederea micile slăbiciuni. Moșe a greșit când a lovit stânca în loc de a îi vorbi. Rabi Akiva s-a înșelat când l-a considerat pe Bar Kohba a fi Mesia. Însăși ideea de perfecțiune umană este profund străină Iudaismului.

Ideea unei vieți curate și cucernice este apreciată în Iudaism. Întrebarea este doar cum poate aceasta fi o poruncă adresată întregii obști? După cum prea bine știm, cei cucernici din fire sunt puțini. Pentru cei mulți, respectarea legilor de bază ale Torei este o povară de loc ușoară. Cum mai pot ei fi încărcați și cu povara cucerniciei?

Cucernic, în ochii multora din noi, este cel ce se privează de bunăvoie de nevoi ale trupului, nutrind speranța că astfel se va apropia de Creator. În viziunea Iudaică, a te priva de bunăvoie de nevoile trupului este chiar un păcat. E de datoria noastră să purtăm de grijă trupului, iar cel care nu-și îndeplinește datoria față de trupul său păcatuiește.

Viziunea Iudaică asupra cucerniciei este menționată în comentariul lui Nahamanide, pe care îl citez cu mici modificări: „Tora ne-a interzis unele alimente, dar ne permite carnea și vinul. Hulpavul ar putea să se îmbuibe, să se îmbete și să flecărească toată viața fără a încălca niciuna din poruncile Torei. De acea, după ce a menționat alimentele interzise, ne-a dat Tora o poruncă generală să evităm plăcerile care nu sunt necesare. Cel care mănâncă, bea și vorbește numai cât are nevoie este numit sfânt. Curățenia trupului și a mâinilor este și ea un aspect al sfințeniei, semn că nu se mânjește cu urâciuni.”

Omul sfânt, așa cum îl percepe Nahamanide, nu este un sihastru și nici măcar un vegetarian. Când simte nevoia mai bea un păhărel sau chiar fumează o țigară. Mănâncă dar nu se îmbuibă. Bea fără să se îmbete. Plăcut la vorbă dar nu flecărește. În ochii noștri el nu este mai mult decât un om echilibrat. În ochii lui Nahamanide el este un sfânt.

Când am întâlnit pentru prima oară această abordare am rămas mirat și chiar dezamăgit. Eram pus pe fapte mari, dar când colo, mi s-a cerut ultimul lucru la care m-aș fi așteptat: să duc un trai echilibrat.

Mi-a luat mult timp și m-am poticnit de multe ori până am înțeles cât de prețios e echilibrul.