Oricare din fiii lui Israel care va înjunghia [ca jertfă] un bou sau o oaie sau o capră … Și nu o va aduce la poarta Cortului Întâlnirii pentru a o aduce jertfă lui HAȘEM înaintea Tabernacolului lui HAȘEM, îi va fi socotit ca și cum sânge [de om] ar fi vărsat și stârpit va fi omul acela din poporul său. Vaikra/ Levitic 17:3,4

Omul modern, confruntat cu urgia, încearcă să-i înțeleagă mecanismul.  Prin aceasta  speră că va reuși s-o stăpânească, s-o îmblânzească sau cel puțin s-o prevadă.

În vechime oamenii vedeau lucrurile cu totul altfel. În ochii lor, cauza oricărei urgii era supărarea zeilor. Aceștia trebuiau îmbunați, hrăniți sau chiar mituiți. Jertfele erau, după înțelegerea lor, cea mai bună pavăză în fața urgiilor.

Tora nu interzice jertfele. În acele vremuri, o astfel de interdicție oricum nu ar fi fost respectată. Tora doar le îngrădește: Ele nu pot fi aduse decât lui HAȘEM. Ele nu pot fi aduse decât în Templul din Ierusalim.

Prima îngrădire e ușor de înțeles, a doua mai puțin. Așa a arătat și istoria. Singurul care a reușit să oprească jertfele în afara Templului a fost regele Ioșiahu. Mulți regi, deși au stârpit practicile idolatre, nu au reușit să înlăture altarele pe care se aduceau jertfe lui HAȘEM în toate colțurile țării precum este scris:[1] Doar altarele nu au fost înlăturate, poporul tot mai săvârșea jertfe și tămâieri pe altare.  

Jertfele pe care le permite și le reglementează Tora sunt fundamental diferite de cele aduse idolilor. Ele nu sunt menite a hrăni. HAȘEM nu are nevoie de hrană. Ele nu sunt menite a îmbuna sau a mitui. HAȘEM nu poate fi manipulat. Ele sunt ori acte de asumare a unui păcat, ori daruri menite este să deschidă inima dăruitorului către HAȘEM.

O jertfă adusă la imboldul momentului era sortită să rămână un act superficial de mituire. Cel ce bătea drumul până la Ierusalim avea șansa să-și limpezească gândurile, iar apoi, când simțea sacralitatea Ierusalimului avea ocazia să-și curețe sufletul.

Căci numai cel cu gând limpede și suflet curat e vrednic să aducă o jertfă.

******

Până în anii Gaonului din Vilna (1720-1797), dacă un tânăr dorea să studieze Tora și nu găsea cine să-l învețe la el în oraș, era nevoit să se mute unde găsea rabinul care să-l învețe carte.  Acolo locuia cu chirie pe unde găsea și mânca ce avea sau nu avea. Mulți nu făceau față acestor condiții și abandonau prea devreme studiul

Rabi Haiim din Volojin, cel mai de seamă discipol al Gaonului, a văzut greutățile prin care treceau învățăceii și a găsit o soluție: Comunitatea locală va asigura cazarea și masa învățăceilor. Scutiți de grjile existenței, se vor putea dedica în întregime studiului Torei. Entuziasmat, s-a grăbit Rabi Haiim să propună maestrului soluția pe care a găsit-o, dar, spre mirarea și dezamăgirea sa, Gaonul a respins-o.

Rabi Haiim n-a înțeles cu niciun chip de ce i-a respins maestrul propunerea. Un an mai târziu și-a luat inima în dinți și i-a propus-o din nou. De data aceasta Gaonul a îmbrățișat propunerea cu entuziasm.

Mirat, l-a întrebat Rabi Haiim: Dacă propunerea era vrednică să fie acceptată, de ce nu a fost acceptaă de la început. I-a răspuns Gaonul: Pentru că atunci ea încă nu era chibzuită.

[1] Melahim Bet/ 2Regi 12:4, Melahim Bet /2Regi 14:4 și în câteva alte locuri