Subiectul pericopei (Exod 6:2 – 9:35) acestei săptămâni este, cred, unul din cele mai cunoscute episoade biblice. Este vorba despre primele din plăgile Egiptului. Subiect care, deși pare atât de simplu în aparență, a născut mereu întrebări.

Și una dintre cele care revine mereu și mereu este: „De ce plăgile au venit una câte una?”. De ce au sosit gradat, primele fiind relativ inofensive, și de ce nu au fost trimise doar ultimele, cele mai cumplite? De ce nu au fost trimise toate deodată?

O posibilă explicație este aceea că plăgile au fost necesare tocmai pentru ca egiptenii să își primească pedeapsa pentru modul cum îi oprimaseră pe fii lui Israel. O alta este că, astfel, D-zeu îi dă o șansă faraonului să realizeze cât de mult a greșit, o șansă să se căiască.

După primele  plăgi, faraonul pare dispus să negocieze. Moșe îi cere să permită evreilor să meargă în deșert, să aducă jertfe lui D-zeu. Faraonul acceptă să îi lase, dar doar în interiorul țării. Apoi, ca urmare a insistențelor lui Moșe (și a presiunii plăgilor), le permite să meargă în pustiu „dar să nu se îndepărteze prea tare”.

Pe aproape tot parcursul pericopei și o parte din următoarea se continuă acest joc al negoierii. Faraonul ajunge să fie dispus să îi lase să plece, dar doar pe bărbați, știind bine că aceștia nu vor putea să-și abandoneze familiile și se vor întoarce. Apoi consimte să plece întreg poporul, dar să-și lase în urmă averile… și tot așa.

Cum spuneam, una dintre cele mai familiare povești, povestită și repovestită an de an, de Pesah… Dar nu numai. Pentru că orice carte de istoria evreilor o să citim, o să reîntâlnim aceleași lucruri, doar că ele se întind pe parcursul a decade sau chiar secole.

… Azi comemorăm cea mai neagră perioadă din istoria poporului nostru. Astăzi este Ziua Internațională de Comemorare a Holocaustului. După moartea a 6 milioane de frați și surori, uciși, ca și acum mii de ani, doar pentru că soarta a vrut ca ei să se nască evrei, națiunile au acceptat, în sfârșit, cu mare reticență, să-i lase pe supraviețuitori să iasă din robie, să se îndrepte spre țara făgăduită strămoșilor lor.

Dar, ca și faraonul din vechime, s-au tot răzgândit pe parcurs. Le-au înapoiat țara, dar doar pe jumătate. Au încercat permanent să facă tot ce le-a stat în putință ca Israelul să fie mereu aproape singur, mereu încolțit, mereu ostracizat.

Și poate de aceea plăgile au continuat să curgă. Nici măcar nu e nevoie să ne uităm prea departe în trecut. Națiunile au condamnat Israelul că a construit ziduri pentru a se apăra de atacuri, Europa, și nu numai, a construit în ultimii ani ziduri. Israelul a fost condamnat că ia măsuri dure împotriva terorismului, iată că Europa este supusă periodic aceluiași tip de terorism. Israelului i se neagă dreptul la existență, i se neagă dreptul de a-și păstra capitala eternă – Ierusalimul, iată că nici una din capitalele lumii nu mai e în siguranță, datorită valului de atentate.

Dar nu trebuie ne bucurăm de aceste pedepse. Ci trebuie să fim asemenea îngerilor despre care ne povestește tradiția, care au deplâns faptul că au trebuit să moară atât de mulți dușmani pentru ca fii lui Israel să își primească libertatea.

Și așa și facem. Deși aflat în stare de război cu Siria de decenii, în ultimii ani mereu au fost primiți și tratați în Israel răniții sirieni. Chiar ieri au fost primiți 100 de orfani sirieni în Israel, pentru a li se acorda șansa unei vieți mai bune.

Tocmai pentru că azi ne aducem aminte de cei care au pierit în Holocaust, trebuie să nu lăsăm niciodată omenirea să uite aceste lucruri, pentru ca niciodată, nici un popor să nu mai treacă vreodată prin asemenea suferințe!

Fie ca Dumnezeu să aducă azi asupra tuturor oamenilor un Șabat cu pace și binecuvântare!

Șabat Șalom u’mevorah!