Omul socotește că toate căile lui sunt fără prihană, dar Cel ce cercetează inimile este Domnul. (Mișlei/Proverbe 21:2)

În urmă cu mulți ani am avut șansa să petrec vreo două ore într-o sală de așteptare în compania unui escroc și să-i ascult ceea ce părea o confesiune. Poate nu era o confesiune ci doar o încercare de a-și face reclamă. Nici până astăzi nu m-am lămurit.

Își făcea veacul la cafeneaua din fața secției de poliție din urbea Z. Polițiștii se simțeau bine în compania lui. Le asculta poveștile, râdea la glumele lor, dar mai ales îi plăcea să-i cinstească.

După ce dobândea încrederea unui polițist și după ce acesta îi era adânc îndatorat, îi povestea cum un prieten din copilărie, ce ghinion, a fost pe prins circulând nereglementar și se teme să nu-și piardă permisul, fără de care nu are cum să aducă o pâine acasă. Polițistul înțelegea și făcea să dispară hârtia incriminatorie. Un avocat despre care se șușotea că „rezolvă probleme” îi aducea de fiecare dată câte un „prieten din copilărie”.

Știa că încalcă legea, de aceea lucra discret. În taină, însă, se mândrea că  este  binefăcătorul care îi salvează pe cei năpăstuiți din ghearele unei legi strâmbe, și dacă se mai poate câștiga din asta un ban, cu atât mai bine. Departe de el era gândul că actele sale de „binefacere” ar putea duce la accidente de circulație.

Am fost impresionat capacitatea lui de a se înconjura cu un zid de justificări pe care nici rațiunea nici conștiința nu reușeau să-l străpungă.

M-a pus pe gânduri. Sunt eu oare diferit? Oare nu mă împresor și eu, într-un loc mai puțin vădit, cu ziduri de justificări pe care nici rațiunea nici conștiința nu reușesc să le străpungă?

La aceste ziduri s-a referit regele Șlomo/Solomon când a scris: „Omul socotește că toate căile lui sunt fără prihană, dar Cel ce cercetează inimile este Domnul”.