Prima amintire, deosebit de plăcută, a unei mese de Seder o am de la vârsta de șapte ani. Până astăzi țin minte o convorbire pe care am avut-o cu bunicul câteva zile mai târziu. Așteptând să se repete cât mai curând masa de Seder l-am întrebat: Care va fi următoarea sărbătoare? Mi-a răspuns: Șavuot. L-am întrebat: Și următoarea? Mi-a răspuns: Tișa beAv, dar e zi de doliu.

Doliu, dar totuși sărbătoare. Deși nu le-am înțeles, am reținut cuvintele bunicului.

De Tișa beAv stăm pe pământ, desculți, nemâncați, nebăuți, fără Talit și fără Tefilin, fără să ne dăm măcar binețe și jelim distrugerea Templului de la Ierusalim precum și toate necazurile care s-au abătut asupra poporului nostru în această amară zi. Totuși, asemeni zilelor de sărbătoare, de Tișa beAv nu rostim Tahnun. Asemeni zilelor de sărbătoare ea este numită מועד (moed) ceea ce se traduce „adunare sfântă”. Știa bunicul ce spune.

În după-amiaza zilei de Tișa beAv au dat romanii foc Templului. Firesc ar fi fost ca în după-amiaza zilei de Tișa-beAv să ajungă jelirea la punctul ei culminant. Totuși, de la amiază avem voie să stăm pe scaun și să punem Talit și Tefilin. Care este oare tâlcul acestui obicei?

Răspunsul este unul singur, dar l-am găsit exprimat în zeci de variante. Unii spun: Mai rău nu se poate, de acum înainte lucrurile nu pot merge decât spre bine. Alții spun că numai din necazuri se nasc oameni puternici. În Talmudul de la Ierusalim scrie că de Tișa beAv se naște Mașiah, ceea ce trebuie luat atât în sens propriu cât și în sens simbolic.

Pilda pe care mi-o spun eu e luată din unul din romanele lui Balzac: Un bolnav își pierduse conștiința și medicii nu mai știau cum să-l trezească. Ultima lor încercare a fost să-i aplice pe spate o cataplasmă cu muștar. Durerea aprigă a fost singura capabilă să-l readucă la viață.

Pentru mine, aceasta este pilda care dă înțeles zilei de Tișa beAv. Probabil, pe unii ea îi va lăsa indiferenți. Pentru a stabili o legătură trainică cu D-zeu fiecare trebuie să-și găsească propriile sale pilde.