În colibe să ședeți șapte zile … Ca să știe generațiile ce vin că în colibe i-am așezat pe fiii lui Israel când i-am scos din țara Egiptului … (Vaikra/ Levitic 23:42,43)

Simțim o puternică nevoie de a înfrunta primejdii. Unii mai puțin activi o satisfac prin lectură, vizionare sau jocuri în spațiul virtual. Mulți își dedică timpul și banii pentru a cutreiera lumea în lung și-n lat. Alții, mai temerari, caută dinadins locurile cele mai primejdioase. Mulți scapă cu viață, dar nu toți.

Câștigul este de netăgăduit. După ce am făcut față primejdiei ne simțim căliți. Așa cum am am scăpat cu viață până acum, avem încrederea că vom scăpa și în viitor. O formă adâncă, deși fără cuvinte, a credinței că HAȘEM ne-a purtat, ne poartă și ne va purta întotdeauna grija.

Tora nu ne cere să ne punem viața în pericol. Doar șapte zile pe an, la începutul toamnei, renunțăm la confortul și siguranța casei pentru a ne adăposti sub un acoperiș înjghebat din ramuri sau stuf prin care suflă vântul și trece ploaia. În aceste șapte zile evocăm memoria celor patruzeci de ani în care s-au peregrinat strămoșii noștri prin deșert.

Patruzeci de ani fără adăpost în arșița deșertului. HAȘEM i-a adăpostit în umbra unor nori miraculoși.

                                                             *******************
Mult a fost neamul nostru încercat prin pribegii. Oameni care n-au ieșit niciodată din orașul natal au fost nevoiți să ia în mână toiagul pribegiei, să străbată mii de Kilometri și să ia totul de la început într-o lume pe care nu o cunoșteau. De unde au avut oare puterea să facă față încercării?

Cei patruzeci de ani de existență prin miracol într-o lume total neprimitoare au rămas adânc întipăriți în subconștientul națiunii. În fiecare început de toamnă, când pentru șapte zile stăm în Suka, împrospătăm această memorie. Ea ne dă tăria să trecem prin cele mai grele încercări.