Șabat Hazon – Despre Recunoștință
Boul își cunoaște stăpânul și măgarul ieslea stăpânului său, [dar] Israel nu [Mă] cunoaște, poporul Meu nu ia aminte. (Ieșaaiahu/Isaia 1:3)
Ultimul Șabat înaintea postului de Tișa beAv are un nume special: Șabat Hazon. Numele i se trage de la Haftara, porțiunea din Profeți care se citește de Șabat după citirea Torei, care începe cu cuvintele Hazon Ieșaaiahu ben Amoț care se traduce Profeția de urgie a lui Ieșaaiahu fiul lui Amoț.
Profetul Ieșaaiahu, deși a trăit cu mai mult de o sută de ani mai devreme, a semnalat păcatele care până la urmă au dus la distrugerea primului Templu și la Exilul Babilonian. Mai mult de o sută de ani au avut strămoșii noștri pentru a da ascultare mustrărilor, dar nu le-au ascultat până ce a venit asupra lor urgia.
Profetul se adresa unei generații profund credincioase. Jertfele erau pentru ei un element esențial al vieții, doar că le aduceau idolilor. Pentru aceasta profetul îi mustra spunând că până și boul e mai vrednic decât ei pentru căci își cunoaște stăpânul, până chiar și măgarul pentru că știe din ce iesle mănâncă.
Profetul Ieșaaiahu s-a adresat nu numai generației sale ci și generațiilor care au urmat, atâta timp cât cel puțin fundamentele credinței erau încă clare. Pentru zilele noastre se potrivește mai bine pilda pe care am citit-o în urmă cu mulți ani în cartea Hovot Halevavot (Îndatoririle Inimilor) scrisă de rabinul Bahaiei ibn Pikoda în limba arabă în urmă cu mai mult de o mie de ani și ulterior tradusă în ebraică:
A fost odată un tânăr luat prizonier de pirați, înfometat și pus la muncă silnică până la capătul puterilor. Unui bătrân I s-a făcut milă de el, l-a răscumpărat, l-a hrănit și l-a îngrijit câteva luni până s-a pus pe picioare și și-a găsit un rost. Câtă recunoștință va avea tânărul pentru bătrânul care i-a salvat viața.
Cine are o mai mare datorie de recunoștință, tânărul față de bătrânul care l-a răscumpărat sau fiecare din noi față de părinții care i-au purtat grija chiar înainte de se fi născut? Răspunsul este clar. Totuși, rar se găsește omul care să-și cinstească părinții așa cum l-ar cinsti tânărul pe bătrânul care l-a răscumpărat. De ce oare?
Răspunde rabinul Bahaiei ibn Pikoda: Tânărul care a fost răscumpărat a cunoscut amarul suferinței. Când suferința s-a încheiat, el a știut să prețuiască binele. Copilulul în grija părinților nu cunoaște decât binele. De aceea nu știe să-l prețuiască.
Părinții de cele mai multe ori ne poartă grija, dar nu lipsesc nici situațiile în care e peste puterea lor. HAȘEM e tot timpul alături de noi, ne scapă de necaz, ne sprijină și ne aduce izbânda. Suntem atât de obișnuiți cu grija pe care El ne-o poartă încât… uităm să-I fim recunoscători.
Lucrurile se leagă de o experiență din copilărie. Țin minte cum priveam tot ce era în jurul meu ca și cum așa ar fi fost firea. Mi se părea firesc ca orașul să aibă un parc pentru copii și unul pentru pensionari, un bulevard larg în centru, clădiri impozante pentru școli, două sinagogi, un teatru și o linie de tramvai. Când am călătorit prin țară și am văzut că sunt orașe care nu au nimic din toate acestea, am înțeles că nu s-au făcut de la sine. Am înțeles că cineva le-a visat și mulți au trudit să realizeze visul. De aceea noi, cei care ne bucurăm de aceste realizări, avem datoria să le fim recunoscători.
Comments
Șabat Hazon – Despre Recunoștință — No Comments
HTML tags allowed in your comment: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>