„(…) iar voi Îmi veți fi o națiune de preoți, un popor sfânt.” (Șmot/ Exodul 19:6)

De câteva ori mi s-a întâmplat să fiu întrebat în ce sinagogă oficiez. Am răspuns, precum este și adevărul, că la noi oficiază cantorul sau unul din enoriași, câteodată și eu.

În Templul din Ierusalim puteau să slujească numai Coheni, descendenții pe parte bărbătească ai lui Aharon, fratele lui Moșe. Oficierera rugăciunii în sinagogă, în schimb, nu este rezervată vreunei caste sau vreunei elite. Ea este deschisă oricărui bărbat care, conform Legii iudaice, aparține poporului evreu și care a împlinit vârsta de 13 ani.

În comunitățile evreiești religioase nu există funcția de oficiant. Fiecare din cei care participă la rugăciune știe să oficieze. Decizia care dintre ei va oficia este luată de comun acord. Nu țin minte să se fi iscat vreodată o gâlceavă pe această temă.

În România de astăzi, rari sunt cei care s-au bucurat de o educație religioasă. Majoritatea oficianților care activează astăzi în România au făcut primii pași către rugăciune ca oameni maturi. Echipa de la Cancelaria Rabinică le-a pus la dispoziție cunoștințele de bază și i-a îndrumat cum să repete cele învățate și cum să le pună în practică. Meritul lor este că au recitit rugăciunile până ce au reușit să le oficieze fluent.

Care este atunci rostul rabinului?

Pregătirea rabinului constă într-o cunoaștere aprofundată a Legii. Menirea lui este să stabilească modul în care va fi aplicată Legea în condițiile veșnic schimbătoare ale comunității. El trebuie să simtă pulsul lăuntric al comunității, pulsul lăuntric al Legii, pentru a le armoniza sau, cel puțin, a le găsi un mod de conviețuire.

Cunoașterea aprofundată a Legii, dar mai ales încercarea de a o armoniza cu nevoile comunității ascut gândirea, dar mai cu seamă sensibilitatea umană. Ele pregătesc rabinul să-și îndrume comunitatea pe calea credinței și, la nevoie, să fie alături de orice om cu un sfat.