Au trecut mai mult de cincizeci de ani de când am deschis ultima oară minunata carte „Dintr-un jurnal de noapte” scrisă de Sergiu Dan, despre care am aflat ulterior că era evreu. O colecție de fragmente, aparent fără legătură între ele, o frescă a societății române din anii 50.
Una din istorisiri era despre un oarecare domn Dumitrescu. Unul din cei 300 cu același nume din cartea de telefon a Bucureștiului. Într-o zi nu s-a simțit bine s-a dus la medic care i-a spus un singur cuvânt „neoplasm”. A căutat în enciclopedie și de acolo a aflat că are un cancer fără leac și i-au mai rămas doar câteva luni de viață. S-a gândit: Acum își va putea scăpa de pedeapsă colegul care a fost acuzat de delapidare de fonduri. Va pune că el a fost făptașul. Ce mai contează pentru el dacă va muri spitalul municipal sau la infirmeria penitenciarului? Era o formă voalată de a spune că de acum înainte va putea critica fără frică politica Partidului.
Argument infailibil. Totuși nu am auzit ca spitalele pentru pacienți în faza terminală să fi devenit focare de dizidență.

Hannah Szenes era o activistă sionistă din Palestina în vârstă de 23 de ani. A fost parașutată în Iugoslavia ocupată pentru a contribui la salvarea evreilor maghiari. A fost prinsă, torturată, judecată și executată.
Mi-am pus întrebarea: Ce rost avea misiunea ei? Nu erau oare suficienți activiști sioniști destoinici în Ungaria? Ce avea Hanna Szenes, dar lipsea tuturor activiștilor sioniști din Ungaria?

Hanna Szenes a crescut cu speranța că țara în care trăiește va fi într-o zi țara ei. De mică ea a fost educată să lupte pentru a-și apăra comunitatea. Evreii din Ungaria au crescut într-o realitate diferită. Pentru ei, ca minoritate în mijlocul unei populații majoritare, orice act de autoapărare ar fi stârnit împotriva lor violența vecinilor. Cea mai eficientă strategie de supraviețuire în acele condiții era „capul plecat sabia nu-l taie”. Când sabia a început să taie și capete plecate ei au continuat, din inerție, să-și plece capul. Era nevoie să vină Hanna Szenes cu spiritul ei de luptă pentru a-i îmbărbăta.

La fel, cei învățați să plece capul de frica Securității au continuat să-și plece capul și după ce Securitatea nu mai avea asupra lor nicio putere.

Nu ne face prea mare cinste, dar trebuie să recunoaștem: Aproape tot ce facem, facem în virtutea inerției. Pe termen scurt, e foarte avantajos. Judecata de ieri o aplic din nou astăzi. Pe termen lung s-ar putea ca realitatea să se schimbe și ce a fost folositor în urmă cu zece ani ar putea deveni astăzi dăunător.
Asemeni nouă, anul are cap și trup. Trupul anului sunt zilele în care acționam în virtutea inerției. Capul anului, Roș Hașana, este ziua în care ne cercetăm căile: dacă se mai potrivesc cu dorințele noastre lăuntrice și cu realitatea exterioară. La nevoie, stabilim o nouă rutină pentru anul ce vine.

De Roș Hașana, mai important decât examenul conștiinței este examenul rutinei.