Care a fost sensul încercării supreme căreia fost supus Patriarhului Avraham? De a își sacrifica fiul, am spune. Așa pare firesc și așa reiese din text.

Firesc e doar în ochii noștri, cei care am învățat deja să prețuim viața omului. În ochii contemporanilor săi și chiar a multor generații care au urmat, jertfa fiilor, deși rară era totuși o practică acceptată. În 2Regi (3:27) citim despre Meișa regele Moavului care fiind asediat de armatele lui Yehoșafat regele Iudeei și Yoram fiul lui Ahav regele Israelului și-a adus fiul jertfă pe zidul cetății. Culmea a fost că jertfa chiar l-a ajutat și armatele care țineau asediul s-au retras fără nici un motiv aparent.

În tratatul Sanhedrin fila 96a citim despre Nevuhadnețar (cunoscut ca Nabucodonosor), care a jurat idolului său Nisroh că îi va aduce pe cei doi fii ai săi Adarmeleh și Sarețer jertfă. Planul nu și l-a îndeplinit căci fii au aflat, i-au dat crezare și i-au luat-o înainte. Totuși nici Meișa nici Nevuhadnețar nu au intrat în istorie ca eminenți credincioși.

Astăzi orice jertfă umană este judecată ca omucidere cu premeditare. Pe acele vremuri, însă, fiul era considerat proprietate a tatălui care l-a zămislit. Aceasta îi dădea dreptul să îl jertfească. Dragostea părintească era singura stavilă în fața acestei practici. La strâmtoare însă nu lipseau cei dispuși să sature presupusa sete a idolului cu sângele fiului, în speranța că astfel for scăpa cu viață.

Patriarhul Avraham a adus pe lume concepția monoteismului. Ea nu a fost doar o simplă reducere a numărului idolilor de la mulți la unul singur. Ea a fost o schimbare radicală a gândirii. HAȘEM este unic, etern și neschimbat. El nu are nevoie de nimic, nu este niciodată flămând sau însetat. Când primește câteodată vreun dar de la noi, tot spre binele nostru o face. Sacrificarea unui fiu clar că nu este spre binele nimănui. El este atotputernic. Tot ce avem, chiar și viața, de la El o avem. Viața fiilor, deși am avut și noi contribuția noastră, tot de la El vine. Ceea ce nu noi am dat, nu avem voie să luăm.

Porunca pe care a primit-o Patriarhul Avraham nu era neobișnuită pentru acele vremuri. Mulți ar fi îndeplinit-o fără a crâcni. Pentru Patriarhul Avraham, însă, ea lua în derâdere atât a făgăduința cât și principiile după care s-a ghidat și pe care le-a propovăduit o viață. O viață întreagă în van? Ce era să aleagă?

Patriarhul Avraham a decis să dea ascultare poruncii. El și-a dovedit credința de neclătinat că îndeplinirea poruncii pe care a dat-o HAȘEM va duce spre bine, deși nu avea cea mai vagă idee cum.