Și a săpat Ițhak din nou fântânile de apă care au fost săpate în zilele lui Avraham tatăl său și le-au astupat filistinii după moartea lui Avraham și le-a numit cu același nume cu care le-a numit tatăl său. (Gen 26:18)
Patriarhul Ițhak nu este de loc ușor de înțeles. Ne-am obișnuit să privim oamenii prin prisma acțiunilor pe care le iau. Ițhak însă este omul căruia totul i se întâmplă. E ridicat de tatăl său pe altar și apoi dat jos, mai marele casei îi aduce o soție, în timpul foametei nu coboară în Egipt, iar când simte că se apropie de sfârșitul zilelor și dorește să transmită binecuvântarea fiului său Esav, este înșelat de fiul său Iaakov. Când în sfârșit avem impresia că face și el ceva, că sapă niște fântâni, nimic nou. El doar desfundă fântâni săpate în zilele tatălui său și astupate de filistini după moartea acestuia.
Patriarhul Ițhak este numit stâlpul stăpânirii de sine. Trăirile lui sunt interioare. Cuvintele sunt prea sărace pentru a îi cuprinde zbuciumul. Expresia sa este rugăciunea. Dialogul său este tăcerea. Făgașul său de acțiune este păstrarea tradiției fără nicio schimbare.
În zilele lui Avraham au fost săpate fântâni pentru că aveau nevoie de apă. Ițhak a săpat din nou aceste fântâni pentru a da continuitate faptelor tatălui său. Săparea primelor fântâni a fost doar o acțiune profană. Redeschiderea lor a devenit o acțiune sacră, vrednică de a fi inclusă în textul Torei.
“La ce folos?” întrebăm astăzi, când inovația e la mare preț. “Cum poate replica fi mai valoroasă decât originalul?” întreabă logicianul.
De la Patriarhul Ițhak am deprins măiestria păstrării tradiției. El a păstrat și lucruri aparent fără valoare, căci numai astfel dai de înțeles cât prețuiești tradiţia. Urmându-i calea am reușit să păstrăm de-a lungul unei lungi și zbuciumate istorii textul sacru al Torei, tradiția orală primită de la muntele Sinai și chiar limba în care vorbeau patriarhii. Niciun alt neam nu vorbește astăzi într-o limbă veche de peste trei milenii. Avem în slujba marilor sărbători chiar și o melodie despre care se spune că datează din perioada Templului de la Ierusalim.
A păși pe urmele înaintașilor, chiar și în acele aspecte pe care ei nu le prețuiau, ne aduce totuși aminte de ei. O ținută, un cântec sau chiar o mâncare tradițională ne trezesc amintiri, ne leagă de o frântură de tradiție. Avem nevoie să ne păstrăm specificul pentru ca și copii noștri să aibă ce să își amintească!