După spusele a doi martori sau trei martori va fi osândit la moarte…, nu va fi osândit după spusele unui singur martor. Mâna martorilor va fi prima asupra lui să-l pedepsească… (Deu 17:6,7)

Sunt mândru să trăiesc în vremurile în care, cel puțin în ceea ce numim ”lumea civilizată”, pedeapsa capitală a căzut în dizgrație, în multe țări abolită, în altele folosită cu extremă restrângere. O lume care a devenit conștientă atât de unicitatea vieții umane cât și de failibilitatea sistemului juridic.

Schimbarea, deși binevenită, a ridicat întrebarea: Cum putem explica faptul că Tora, recunoscuta sursă a moralității umane, acceptă pedeapsa capitală? Am trecut oare la un nivel de moralitate care a depășit Tora?

Nu au întârziat nici răspunsurile. Au fost puse în evidență legile care restrângeau la maxim aplicabilitatea pedepsei capitale: nevoia de a avea un tribunal de cel puțin 23 de judecători care aveau datoria de apăra inculpatul, faptul că o sentință unanimă nu era valabilă, faptul că în ziua în care pronunța sentinţa capitală judecătorii posteau și multe multe altele. Pedeapsa capitală fiind foarte greu de aplicat avea mai mult rolul de a pune în evidență gravitatea infracțiunii.

În pericopa săptămânii găsim o opreliște mai puțin cunoscută: Pedeapsa capitală nu este aplicată de un călău fără nume și a cărui față este acoperită de o mască așa cum vedem în picturile medievale. Călăul trebuie să fie martorul însuși! Cel care dă mărturie știe că el va fi și gâdele. Nimeni nu va putea să se ascundă de propria sa conștiință spunând că el doar a vorbit și nu e treaba lui ce a făcut după aceea tribunalul cu mărturia de el depusă.

Tora nu ne lasă să ne găsim adăpost în spatele unor scuze, legi sau principii. Ea ne pune în contact cât mai direct cu realitatea. Ea ne obligă să ne asumăm responsabilitate.