Pericopa Behaalotha (Num. 8:1-12:16) pe scurt…

În pericopa acestei săptămâniDumnezeu îi indică lui Moșe modul în care trebuie aşezate şi aprinse lumânările Menorei. Leviţii sunt din nou consacraţi ritualului Templului şi sunt date legi referitoare la durata serviciului acestora. Evreii sărbătoresc Pesah-ul în deșert. Evreii pleacă din Sinai. Evreii cer carne de mâncare şi se plâng, considerând că viaţa din Egipt era mai bună, motiv pentru care sunt pedepsiţi prin foc divin şi molimă. Dumnezeu le da de mâncare prepeliţe. Miriam, sora lui Moșe este pedepsită de către Dumnezeu pentru că şi-a vorbit fratele de rău. (Rabin Shlomo Sorin Rosen)

---

… Iată, poporul evreu se află la începutul celui de-al doilea an de când au fost scoși din robia egipteană.

Anul care a trecut este anul în care au primit libertatea, anul în care au văzut puterea lui Dumnezeu despărțind apele, iar apoi nimicind armata egipteană. Anul în care au primit Tora, anul în care au primit legile.

Dar este și anul în care nu numai odată au cârtit, s-au răzvrătit, au construit vițelul de aur. Un popor care s-a dovedit, așa cum spunea mai târziu profetul Ișaiahu ” răzvrătit, care mergea pe căi silnice, în voia gândirii sale”

Și, în pericopa acestei săptămâni, ne întâlnim iar cu aceeași atitudine. Oamenii se plâng. Se plâng de mâncarea pe care o primesc, se plâng de Moșe și faptul că el este liderul, profetul. Ba chiar se plâng fără nici un motiv anume.

Dar ca să înțelegem de fapt de ce plâng, trebuie să ne gândim la contexul în care cred ei că se află: în mijlocul deșertului, fără să știe prea bine încotro se îndreaptă, fără să știe cum va fi ziua de mâine. Tot ce au sunt nenumărate reguli noi, ba chiar stranii, și pe Moșe care să-i conducă, ghidat de discuțiile pe care le poartă, ca nimeni altul până la el sau după el „față în față cu Dumnezeu”.

Sunt încă un popor de sclavi, de generații sunt așa, cum s-ar fi putut schimba peste noapte? Obișnuiți să asculte numai de regulile biciului, cum ar putea să se supună vorbelor?

Așa încât neliniștile cresc mocnit, și explodează dintr-un fleac. Au primit mana pentru a se hrăni. Un aliment-minune, care poate lua aproape orice gust ar dori. Dar este altceva decât mâncarea cu care erau obișnuiți. Altceva… acesta este leitmotivul nemulțumirii lor. Și este suficientă o mică scânteie pentru a se aprinde.

Cu ei au plecat din robie și alții. Tot felul de neamuri. Pe care legea nu îi leagă cu nimic. Și în fața necunoscutului, aceștia își aduc aminte de trecut, pe care îl regretă din simplul fapt că era ceva stabil… cunoscut. Așa încât uită sclavia, uită chinurile, și își aduc aminte doar de beția simțurilor, de hrana abundenta și obișnuită. Și o cer înapoi, iar poporul se ia după ei.

Vedem cum memoria selectivă acționează din plin, otrăvindu-le sufletele și sporindu-le frustrarea: vor mâncarea gratuită pe care o primeau în Egipt.

Era ea însă gratuită? Sau era plătită cu lacrimi, sudoare și muncă îndârjită? Era pe degeaba? Nu, în nici un caz! Dar era o vreme în care nu trebuiau să respecte legile, în care nu trebuiau să fie responsabili pentru ei înșiși în fața lui Dumnezeu.

Iar Dumnezeu e, pe bună dreptate, mânios pe o astfel de amintire distorsionată, pe o astfel de nostalgie a vieții fără EL., care ar putea duce la nimicirea prezentului și viitorului pe care Dumnezeu li-l oferă cu o singură condiție: să creadă în EL și în legile pe care li le-a dat.

….. Așa încât Dumnezeu le-a dat hrana dorită, și a luat, la schimb, viața celor care au gustat-o.

 Am putea spune că această pericopă ne dă o lecție de realitate a expresiei „ai grijă ce îți dorești, s-ar putea să ți se împlinească”.

 Au trecut mii de ani de atunci. Dar și azi există frustrări, fugă de responsabilitate, cedare în fața ispitelor. Care este oare carnea după care țipăm noi astăzi, și cine poate ști care va fi pedeapsa?

Șabat Șalom Umevorah