Și a luat aminte HAȘEM de Noah și de toate animalele și de toate dobitoacele care erau cu el în arcă… (Bereșit/Geneza 8:1)

Când ajung la acest verset în rugăciunea de Musaf de Roș Hașana sunt de fiecare dată emoționat. De când lumea nu a fost om mai singur decât Noah. Din toți cei pe care i-a cunoscut a rămas doar el, soția sa, cei trei fii și soțiile lor. Toți ceilalți au pierit. Cine mai era să-și aducă aminte de el? HAȘEM însă nu l-a uitat. A luat aminte de truda lui de zi și noapte îngrijind animalele care i-au fost încredințate și a schimbat verdictul omenirii spre bine.

Legăturile cu semenii noștri au limitele lor firești. Numai cel care reușește să stabilească legătura cu HAȘEM nu va rămâne niciodată singur.

Se povestește că în timpul Holocaustului, într-un lagăr de exterminare, s-a adunat un tribunal rabinic. Îndurerați, ei l-au chemat la judecată pe HAȘEM. Verdictul a fost grav: lăsați fiind în voia sorții, ei nu îi mai datorează nimic. Unul din ei a atras atenția că soarele e deja în vârful copacilor și s-au adunat pentru rugăciunea de Minha.

Mulți ani nu am înțeles rostul acestei rugăciuni. La prima vedere părea că se agățau de o rutină care își pierduse deja rostul. Greu de acceptat. Dintr-o stare maximă luciditate oameni nu trec brusc la desfășurarea unei rutine al cărei sens tocmai l-au demolat. Am simțit, fără să cunosc vreo explicație, că se ascunde ceva foarte adânc în această rugăciune.

Cu timpul am înțeles că îndeplinirea unei porunci divine (Mițva) este mai mult decât o simplă achitare a unei obligații. Ea este și un act de legătură cu HAȘEM. Nicăieri nu simțim aceasta mai bine decât în rugăciune. Rabinii au decis că nu îi mai datorează lui HAȘEM nimic. Rugăciunea lor nu mai era îndeplinirea unei obligații. Era doar continuarea unui dialog sincer și intim, fără de care viața era de neimaginat.

Fie ca inimile să ni se deschidă și să simțim în rugăciune, dincolo de îndeplinirea unei îndatoriri, un profund dialog al sufletului cu HAȘEM!