Pericopa acestei săptămâni (Numeri 4:21-7:89) are câteva particularități care o fac mai mult decât unică, o fac chiar stranie. În primul rând, este cea mai lungă pericopă. Apoi, ni se vorbește despre un concept care este extrem de rar în iudaism, ba chiar contrar majorității principiilor de viață iudaice: acela de nazir, care este o persoană care a făcut un jurământ de a se abține de la vin, relații sexuale şi viața comunitară pentru a se „dedica” lui Dumnezeu.

În cele din urmă, în ultima parte ni se povestește despre ofrandele  aduse de fiecare trib, prin intermediul căpeteniilor, dedicate inaugurării Mișkan-ului. Un dar care seamănă cu un alt dar, dintr-o altă pericopă, anume Ki Tisa, atunci când evreilor li se cere să aducă câte o jumătate de șekel pentru ”răscumpărarea sufletului”, și destinați tot Mișkanului, atunci în faza de începere a construcției.

Iarăși o măsură egalizatoare. O sumă care să nu permită celor bogați să se creadă mai presus decât ceilalți, o sumă care să poată fi donată și de cei săraci, dar nu într-atât de mică încât să nu fie necesar un efort pentru a o dărui. Un act egalizator, care încearcă să le arate oamenilor că Dumnezeu este al tuturor în mod egal, și tot în mod egal fiecare trebuie să dăruiască ceva, să contribuie la scopurile comune.

Dar să revenim la pericopa noastră, în care   Tora ne spune: „Cel ce și-a adus darul în ziua întîi, a fost Nahșon, fiul lui Aminadab, din seminția lui Iuda. El a adus: o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de șekeli, un lighean de argint de șaptezeci de șekeli, după șekelul sfîntului locaș, amîndouă pline cu floare de făină, frămîntată cu untdelemn, pentru darul de mîncare; o cățuie de aur de zece șekeli, plină cu tămîie, un vițel, un berbece, un miel de un an, pentru arderea de tot; un țap, pentru jertfa de ispășire;  și, pentru jertfa de mulțămire, doi boi, cinci berbeci, cinci țapi, cinci miei de un an.” (Numeri 7.12-17)

Apoi ne așteptăm ca în zilele următoare celelalte triburi să își aducă darurile, și fiind vorba de o inaugurare ele să fie diferite, unice, ca fiecare să încerce să se exprime diferit, să își arate unicitatea și devoțiunea.

Dar nu. În fiecare din zilele care urmează singurul lucru care se schimbă sunt numele prinților și triburile pe care le reprezintă. În rest, totul este identic. Versetele sună ca o litanie interminabilă și aparent inutilă. Ce, nu s-ar fi putut spune că aceștia au fost reprezentanții triburilor, și fiecare a adus aceste lucruri? Ce sens are această repetiție? Mai mult, ce sens are acest dar unic, când fiecare trib are specificul său?

Pentru că, la fel ca la începutul construcției locului de întâlnire cu Dumnezeu – căci templul portabil asta înseamnă, acum, la inaugurarea sa, evreii trebuie să re-conștientizeze faptul că, deși în viața de zi cu zi sunt diferiți, în anumite momente, și mai ales în fața lui Dumnezeu, sunt toți egali, și toți au aceeași datorie. Pentru că darurile, și în primul, și în cel de-al doilea caz, nu sunt pentru construcție, nu sunt pentru înfrumusețare, ci pentru a se putea derula activitatea de zi cu zi, o activitate ai căror beneficiari sunt chiar ei.

Azi nu mai avem templul. Azi avem comunitățile, cu tot ce înseamnă ele: sinagoga, centrul comunitar, serviciile sociale. Mulți s-au obișnuit doar să ceară ceva de la comunitate, uitând partea a doua a relației: aceea de a da ceva comunității înapoi. Mai mult, consideră că fac o favoare acceptând ceea ce primesc. Sunt alții care dau comunității ceea ce consideră ei că este util.

Dar ceea ce ar trebui să învățăm din această pericopă este că sunt anumite lucruri cu care suntem toți datori. Să dăm puțin din banii noștii, sub forma cotizației anuale. Să dăm puțin din timpul și prezența noastă, pentru ca mereu să existe un minian. Să dăm din inteligența, din cunoștințele noaste pentru programele comunitare.

Pentru beneficiarii tuturor acestora suntem, până la urmă, tot noi, familiile noastre, prietenii noștri.

Cei care vor să ofere mai mult, vor da din ceea ce le prisosește, dar fiecare avem datoria să dăm acel minim, ca să avem o comunitate funcțională, și să-i arătăm lui Dumnezeu că nu i-am uitat cuvintele, că i-am înțeles lecțiile destinate fiecărei generații și că astfel merităm într-adevăr binecuvântarea cohenilor pe care Dumnezeu le-a indicat-o lui Aharon şi fiilor tot în această pericopă.

În ritualul sinagogal, această binecuvântare este precedată de propria ei binecuvântare: „Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, regele Universului, care ne-ai sfințit cu sfințenia lui Aaron şi ne-ai poruncit să binecuvântam pe poporul Tău Israel cu dragoste.”

Dragostea și armonia sunt condițiile obligatorii pentru a se putea realiza întregul potențial al binecuvântării cohanim-ilor, pentru că, alături de un scop comun, dragostea și armonia sunt premisele necesare pentru a crea o comunitate cu adevărat funcțională și vie. 

Și dacă există dragoste și armonie, nimeni nu se va simți împovărat de obligația de a da ceva comunității, ci o va face cu bucurie.

Și cred că și voi sunteți astăzi aici pentru ca vă iubiți comunitatea, și ați dăruit timpul vostru în această seară pentru a avea cu toții parte de un Șabat cu pace și binecuvântare!

Șabat Șalom u’mevorah!