Și va fi, în ziua când veți trece Iordanul către țara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți-o dă: să înalți pietre mari și să le tencuiești cu tencuială. și să înscrii pe ele toate cuvintele acestei Învățături, când vei trece [Iordanul], ca să intri în țara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți-o dă, o țară unde care curge lapte și miere… (Devarim/Deuteronomul 27:2,3)

Primul poruncă pe care  a avut-o de îndeplinit poporul Israel, chiar în ziua în care a trecut Iordanul, a fost să ridice pietre mari, să le tencuiască și să copieze pe ele cele mai semnificative pasaje din Tora.

După ce a ridicat pietrele, le-a tencuit și a scris pe ele, poporul și-a continuat drumul. Lăsate sub cerul  liber, ploile și vântul au șters tencuiala și odată cu ea scrisul. Au rămas numai pietrele. Care a fost atunci rostul acestei inscripții pe care prea puțini au citit-o?

Literele s-au șters, dar fapta a rămas în memoria colectivă, ca o primă încercare de a imprima Tora, cuvântul lui D-zeu, pe pământul făgăduit.

Pe un pergament neted și maleabil scrisul e lesnicios. Pe un pergament dur și plin de asperități, sarcina de a asigura contactul continuu dintre condei și pergament devine dificilă; cu atât mai mult pe piatră, chiar dacă ea este tencuită.

Pe un suport dur și plin de asperități se poate scrie numai cu o mână ușoară și un condei maleabil.

Este și aceasta o pildă: În cei patruzeci de ani ai peregrinării prin deșert, poporul Israel s-a bucurat de condiții ideale pentru a îndeplini poruncile Torei. Pentru a le îndeplini mai departe, pe pământul făgăduit, în condiții care urmau să fie uneori dure ca piatra, era nevoie ca ei să deprindă meșteșugul maleabilității.

Scrisul pe piatră a fost pentru ei un prim exercițiu de maleabilitate.