De multe ori, privind buletinele de știri la televizor aflăm lucruri unice în lumea în care trăim.

Aflăm cum Israelul eliberează zeci, ba chiar sute de teroriști pentru a primi înapoi unul sau doi soldați capturați. Ba chiar mai mult, pentru a primi înapoi doar osemintele unor tineri căzuți în luptă, sau răpiți și mai apoi uciși.

Pare cel puțin ciudat, mai ales când știm că acei teroriști eliberați nu se vor liniști, ci, dimpotrivă, își vor reîncepe acțiunile criminale. Dar dacă citim pericopa acestei săptămâni vom găsi explicația.

Pentru că în Leh Leha, în afară de mesajul de credință, de promisiunea făcută de Dumnezeu pentru prima dată ca Israelul să fie pentru totdeauna căminul lui Avraham și a descendenților săi, mai avem un episod. Acela în care aflăm cum în acele timpuri țara Canaan-ului era un teatru de luptă. Și mai aflăm că, după o cumplită bătălie, nepotul lui Avraham – Lot, a fost capturat. Și atunci „A venit unul, care scãpase, și a dat de știre lui Avram, Evreul; acesta locuia lîngã ștejarii lui Mamre (…) Cum a auzit Avram cã fratele sãu fusese luat prins de rãzboi, a înarmat treisute optsprezece din cei mai viteji slujitori ai lui, nãscuți în casa lui, și a urmãrit pe regii aceia.”. L-a salvat pe Lot și pei ceilalți prizonieri canaaniți, neacceptând apoi nici o răsplată.

Acest gest de bravură și loaialitate intreprins atunci de Avraham a devenit ceea ce cunoaștem acum drept obligația de pidion șvuim – răscumpărarea prizonierilor.

De-a lungul secolelor, de nenumărate ori evreii au fost puși în situația să facă sacrificii grele pentru a-și răscumpăra frații. Sume enorme au fost cheltuite în istorie de comunitățile evreiești pentru a , căpăta libertatea sau chiar viața altor evrei. Și nu puține au fost cazurile în care astfel de sume se stângeau chiar și din comunități îndepărtate, care nu aveau nici o legătură cu oamenii sau comunitățile aflate în primejdie.

Nici un preț nu a fost prea mare, chiar dacă mișna ne cere să nu cheltuim în astfel de scopuri sume prea mari, tocmai pentru a nu încuraja astfel de amenințări. Comunitățile, evreii au considerat întotdeauna că nimic nu trebuie precupețit pentru binele fraților lor.

De la reînființarea sa, în 1948, ba chiar mai dinainte, de la declararea sa ca viitor Cămin National Evreiesc, imediat după Primul Război Mondial, Statul Israel a fost și el adesea un ostatec. Un ostatec al jocurilor pentru dominația lumii al marilor puteri, un ostatec al manipulărilor și al antisemitismului înrădăcinat profund în subconștientul colectiv al unor popoare.

Iar în zilele noastre aceasta se manifestă parcă mai pregnant decât oricând. Israelului I se neagă dreptul de a-și proteja cetățenii. Israelului I se neagă dreptul de a avea garanții de Securitate. Israelului I se neagă dreptul de a avea o pace dreaptă.

Zi de zi apare câte un nou eveniment care face ca Israelul să fie din ce în ce mai izolat, din ce în ce mai ostatic pe arena internațională.

Chiar alatăieri, UNESCO – organizația ONU care se ocupă de educație, știință și cultură, a adoptat o serie de rezoluții privind Israelul și Teritoriile Palestiniene. Iar în aceste rezoluții se spune că „se reafirmă semnificația religioasă a Ierusalimului pentru musulmani, creștini și evrei”. Aparent, nimic neînregulă. Și totuși, dacă citim cu atenție, constatăm că, deși este vorba de locul de apariţie şi dezvoltare primară a creştinismului, deşi e locul unde a fost înălţat singurul Templu pe care l-a avut vreodată Dumnezeul pe care îl venerează toate cele trei religii, iată că religia importanta devine fix aceea pentru care Ierusalimul nu este deloc considerat că oraş sfânt în Scriptură să (Coranul).

Și asta în condițiile în care, de exemplu, într-o lucrare din 1924, editată de Consiliul Suprem Musulman, având ca subiect complexul de moschei construite pe platoul Muntelui Templului, se afirmă: „Acesta este, fără nici o îndoială, exact locul unde a existat Templul lui Solomon”.

Mai mult decât atât, pe seria de rezoluții care urmau a fi dezbătute mai exista una, din fericire retrasă în ultimul moment, care solicita ca Zidul Plângerii să fie considerat pe viitor parte integrantă a complexului moscheii Al Aqsa. Această rezoluție, dacă ar fi fost dezbătută și adoptată, ar fi fost un prim pas spre revenirea la timpurile în care evreilor le era interzis să se roage la Zid.

UNESCO a fost prima organizație internațională care, în 2011, a dat drept de membru deplin Autorității Palestiniene. Ceea ce în sine nu este un lucru rău, căci încă de la început evreii au recunoscut că și palestinienii au dreptul la propriul lor stat. În fond, sunt verișorii noștri, cum ne spune aceeași pericopă pe care o citim azi.

Dar nu oricum. Nu cât timp aceștia nu vor recunoaște dreptul la existență al Israelului. Nu cât timp ei vor un stat nu alături de Israel, ci în locul Israelului.

Și de aceea fiecare evreu din lume trebuie să facă tot ce îi stă în puteri pentru a elibera din această captivitate internațională căminul nostru, al urmașilor lui Avraham.

Șabat Șalom