Și Iacov și-a ridicat ochii și a văzut; și iată, Esav venea; și cu el  erau patru sute de oameni … (Bereșit/Geneza 33:1)

Esav a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrățișat, i-a căzut pe grumaz și l-a sărutat; și au plâns. (Bereșit/Geneza 33:4)

A-ți întâmpina fratele, chiar dacă nu l-ai văzut de 20 de ani, cu o gardă alcătuită din patru sute de războinici, pare un act exagerat de onoare. Iacov a înțeles că nu o gardă de onoare îl aștepta, ci oaste pregătită de luptă. Esav avea destule motive să-l urască. El n-a uitat nici dreptul de prim născut pe care Iacov i l-a luat pentru un blid de linte, nici binecuvântările pe care i le-a luat prin înșelăciune. Douăzeci de ani a așteptat ocazia de a se răzbuna. Iaacov era îndreptățit să fie îngrijorat.

Acțiunea ia însă o cotitură neașteptată. În loc să se năputească asupra lui, Esav  îl îmbrățișează, îl sărută și plânge. Care este cauza acestei schimbări? Textul nu ne dă nici o indicație. Rași dă un început de explicație: ura lui Esav nu s-a schimbat, doar că în acel moment i s-a făcut milă de fratele său. Ce i-a stârnit mila? Întrebarea rămâne fără răspuns.

Suntem obișnuiți să privim oamenii ori ca buni ori ca răi. Abordarea Iudaică este însă diferită. Fiecare din noi are dorința lăuntrică de a face bine, dar, pe de altă parte, e deschis ispitei de a face rău. Condiția umană este o luptă fără de sfârșit între cele  două.

Ce putem face pentru ca dorința de bine din noi să biruiască? Grea întrebare! Și mai greu este să încurajăm dorința  de bine din sufletul aproapelui.

Iacov a găsit calea. El a înțeles că, vrând nevrând, îndeplinim  așteptările celor din jur. Iacov s-a așteptat ca Esav să-i fie prietenos. Și-a îndreptat gândurile asupra părților lui bune, trecând-ui  cu vederea relele. Nu l-a privit ca pe un dușman ci ca pe un frate. De voie de nevoie, Esav s-a ridicat la nivelul așteptărilor.

Să urmăm calea patriarhului Iacov, să căutăm binele din fiecare și nu vom fi dezamăgiți!