În Kohelet  este scris „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ce s-a întâmplat, aceea se va mai petrece” (Ecleziastul 1:9).

Pericopa acestei săptămâni, Hukat (Numeri 19:1-22:1) Numeri  se află situată spre finalul celor 40 de ani din deșert. Spre finalul unui ciclu – ciclul vieții celor care au ieșit din Egipt. Printre aceștia și Aaron, fratele lui Moșe, dar mai ales sora acestuia, Miriam. Simultan cu moartea ei, poporul constată că nu are apă. Iar reacția este cea cu care deja ne-am obișnuit. Începe să cârtească, să blesteme, să îl blameze pe Moșe.

Și, printre altele, ne descrie un moment care „a mai fost”. Căci la începutul pelegrinării prin deșert, la Refidim : „Atunci poporul, apăsat de sete, cârtea împotriva lui Moise și zicea: Ce este aceasta? Ne-ai scos din Egipt ca să ne omori cu sete pe noi, pe copiii noștri și turmele noastre?” (Exodul 17:3)

Și „refrenul”, în ambele situații, este același: „ne-ai scos din Egipt, ca să ne aduci aici, să murim”.

Extrem de asemănătoare cele două situații… totuși nu identice. Pentru că există o subtilă diferență. Cei care acum îi „caută ceartă lui Moșe” NU au „ieșit din Egipt”. Sunt doar urmașii evreilor care au fost sclavi în Mițraim. Ei nu au cunoscut niciodată locul pe care îl regretă. Îl regretă atât de mult încât îl descriu ca pe un paradis pierdut. Îl descriu ca pe un loc binecuvântat, cu acele cuvinte cu care, de fapt, ar trebui să descrie țara spre care se îndreaptă, pământul făgăduit și menit lor: Ereț Israel.

Și, ca și prima dată, Moșe se îndreaptă spre D-zeu, spre a-i cere sfatul. Și, ca și prima dată, D-zeu îl sprijină. Și, ca și prima dată, Moșe lovește piatra pentru a scoate apa din stâncă. Numai că, de data aceasta, D-zeu îi ceruse să vorbească stâncii.

Comentatorii văd acest gest de neascultare ca motivul pentru care a fost el pedepsit să nu poată intra în Israel. Mulți l-au văzut ca pe un gest izvorât din adânca frustrare a unui lider care este pus, iar și iar, în fața neascultării, îndărătniciei, lipsei de credință a oamenilor pe care îi conduce.

Și totuși… dacă de fapt este vorba despre altceva? El a știut care este pedeapsa pe care a dat-o D-zeu evreilor pentru îndărătnicia lor: pentru că nu nu au avut încredere, pentru că au regretat Egiptul și sclavia sa, pentru că s-au răzvrătit împotriva lui Moșe, ca mesager al lui D-zeu, întreaga generație de adulți care a ieșit din Egipt a fost condamnată să moară în deșert.

Așa încât de data aceasta poate și-a pus întrebarea: „Oare ce se va întâmpla acum? Oare și această generație va primi aceeași pedeapsă? Oare acest popor va fi condamnat să își repete mereu greșelile, să rătăcească la nesfârșit prin deșert, pentru ca în cele din urmă să piară?”.

Și, din această perspectivă, ne putem întreba dacă nu cumva, de fapt, gestul să de neascultare a fost deliberat. Poate că a făcut-o pentru ca, prin păcatul său, să-i distragă atenția lui D-zeu de la păcatul poporului, pentru a lua asupra sa pedeapsa menită copiilor lui Israel.

Și prin acest gest, el a închis un cerc. Printr-un păcat – uciderea vătafului egiptean, el a pus bazele devenirii sale ca lider. Și printr-un alt păcat, al neascultării față de D-zeu, și-a încununat această menire, salvându-și poporul.

A simțit, poate, că pledoaria sa nu vai mai fi suficientă pentru a-l îndupleca pe D-zeu să ierte neascultarea.

Ne-a arătat că un adevărat lider nu trebuie să folosească mereu aceleași căi, chiar dacă în trecut s-au dovedit de succes, ci că trebuie să găsească soluția cea mai potrivită situației concrete cu care se confruntă!

Și ne-a învățat una din cele mai prețioase lecții, care de-atunci a contribuit mereu la supraviețuirea poporului evreu: cum să rămâi credincios principiilor tale, rămânând totuși adaptabil!

Șabat Șalom u’mevorah! Să aveți parte de un Șabat cu pace și binecuvântare!