În pericopa acestei săptămâni ni se spune: „Vorbește copiilor lui Israel, și spune-le: „Iată sărbătorile Domnului, pe care le veți proclama ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele” (Levitic 23:2)

Sărbătorile, în iudaism, sunt una dintre legăturile cele mai profunde între om și D-zeu. Sunt acele momente în care suntem obligați să ne aducem aminte de el, să ne aducem aminte de ce suntem evrei, de ce strămoșii noștri au ales să fie evrei, și de ce și noi, azi, alegem să rămânem evrei.

Dar pentru ca omul să poată să celebreze aceste sărbători are nevoie de un calendar, iar existența calendarului implică unul din cele mai importante elemente, poate chiar conceptul fundamental în înțelegerea Iudaismului – Acela de TIMP.

Dacă ne întoarcem la începutul Torei, aflăm că: Bereșit bara Așem Et Hașamaim ve’et haareț – „La început, D-zeu a creat cerurile și pământul.” (Geneza 1:1)

De ce Bereșit și nu Behathala? În fond, sunt sinonime, ca sens general. Însă cuvântul ales de D-zeu pentru a desemna începutul nu este ales întâmplător. Pentru că el implică mult mai mult decât debutul unor lucruri. El înseamnă totodată și ”primul lucru”.

Cu alte cuvinte, „la început D-zeu a creat poate fi citit și ca ”D-zeu a creat începutul”. Dar orice creație presupune un „înainte” și un „după”. Însă pentru a exista înainte și după trebuie să existe un lucru fundamental: Timpul. Cu alte cuvinte Bereșit – primul lucru – la început ne arată care este cu adevărat prima creație a lui D-zeu:  Timpul.

Când spunem că „Timpul a început”, totuși, nu putem spune că e nu a existat înainte sub nici o formă, pentru că însăși absența timpului înseamnă conceptul de timp.

Din punctul de vedere al învățaților, cuvintele care încheie prima zi a Creației ne arată diferența între TIMP și șiur zman – „ordinea timpului” – așa cum îl numește Maimonide în „More nevuhim”. „Și a fost seară” – iar aceste cuvinte implică faptul că acest concept de creație a serii nu exista  (pentru că nicăieri nu scrie „să fie seară”) căci existența serii derivă din această pre-existență a acestei ordini a timpului.

Și dacă ne apropiem în timp de zilele noastre observăm că, încă de la Newton, avem o distincție între timpul absolut – care este considerat un parametru etern și fundamental al fizicii – în cadrul căruia au loc toate evenimentele,  și  timpul relativ – pe care îl putem măsura prin intermediul schimbărilor și a mișcării.

Deci, timpul poate fi măsurat, dar, pe de altă parte, timpul în sine este imuabil. Ce este relativ este percepția, noastră sau modul în care îl măsurăm.

 „Și a zis D-zeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele și anii” (Geneza 1:14) 

Omul nu poate conștientiza acel timp divin, acest timp esențial. Însă are acces la ordinea timpului, la ciclurile timpului.

Însă o ordine presupune un început, un punct de pornire, care este considerat de D-zeu atât de important încât îl transformă în prima poruncă pe care o primește poporul evreu ca popor liber: ”  „Luna aceasta să vă fie începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului.” (Exod 12:2)

Într-adevăr, este vorba despre porunca de a celebra Roș Hodeș și, implicit, de a calcula calendarul. Și întrucât această lună nouă este, conform tradiției iudaice, stabilită prin observația directă a omului, calendarul evreiesc dă autoritatea omului să stabilească când e luna nouă, și deci când sunt Sărbătorile.

Prin această poruncă D-zeu îi dă omului puterea de a sanctifica timpul.

Dar să ne reîntoarcem la versetul din această pericopă: „Vorbește copiilor lui Israel, și spune-le: ‘Iată sărbătorile Domnului, pe care le veţi proclama ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele’.” (Levitic 23:2)

Deci, atunci când Sanhedrinul proclama începutul lunii Nissan, ei determinau realitatea în care trăiau. D-zeu a stabilit când să fie celebrate, dar omul este cel chemat să stabilească „sistemul de referință”, devenind astfel părtașul lui D-zeu la sfințenia și sanctificarea primei creații: Timpul.

Un timp care este sfânt el însuși, dar care, totodată, primește prin porunca lui D-zeu, segmente de o importanță aparte: sărbătorile, anii de Iovel și de Șmita. Sunt momente „date de-o parte”, căci kadoș înseamnă și separat, dat de-o parte.

Clipe asemenea unor nexusuri în timp, puncte  în care timpul uman și timpul lui D-zeu se întâlnesc, aici pe pământ.

Iar această uniune este atât de importantă pentru menținerea legăturii între D-zeu și poporul Său încât cel mai important este Șabatul, primul creat, primul menționat, primul poruncit: „Șase zile sã lucrați; dar ziua a șaptea este Sabatul, ziua de odihnã, cu o adunare sfîntã” (Levitic 23:3)

Prin Șabat ne reîntâlnim săptămânal pentru a ne reaminti că am fost puși de-o parte de D-zeu.

Să aveți parte de un Șabat cu pace și binecuvântare!
Șabat Șhalom u’mevorah!