Cine vizitează astăzi Maramureșul, cine își plimbă pașii prin orașele și satele răspândite pe culmile și în văile acelor locuri, trebuie să caute cu mare atenție dacă vrea să găsească urmele evreiești ale acestei zone.

Urmele a ceea ce, acum 8 decenii, constituia lumea în care s-a născut (Sighetu Marmației, 30 sept. 1928)  și a copilărit Elie Wiesel . Lumea evreilor maramureșeni, a idișului, a muzicii klezmer, a hasidimilor, a evreilor-țărani la coarnele plugului.

O lume  astăzi dispărută, nimicită de cumplita catastrofă a Holocaustului.

O lume pe care am rememorat-o și celebrat-o la jumătatea anilor 2000, alături de sute de membri ai comunităților evreiești din România, într-un periplu educațional realizat sub înaltul patronaj al lui Elie Wiesel. Un periplu care ne-a purtat atât prin locurile care au văzut oroarea ghetourilor și masacrelor, dar și prin cele în care, înainte de Holocaust, viața evreiască clocotea de vitalitate, de exuberanță.

Elie Wiesel a  supraviețuit lagărelor de la Auschwitz, Buna, Buchenwald si Gleiwitz și și-a dedicat apoi întreaga sa viață comemorării și rememorării acelei lumi și a cataclismului care a distrus-o.

Și, așa cum spunea în romanul său autobiografic „Noaptea” (1960), nu a putut uita niciodată, și nu a lăsat nici restul umanității să uite:

„Niciodată nu voi uita acea noapte, prima noapte în lagăr, care s-a transformat într-o lungă noapte, de şapte ori blestemată şi de şapte ori pecetluită. Niciodată nu voi uita fumul. Niciodată nu voi uita fețişoarele copiilor, a căror trupuri le-am văzut transformându-se în rotocoale de fum sub un cer albastru tăcut.
Niciodată nu voi uita acele flăcări care mi-au distrus credinţa pentru totdeauna.
Niciodată nu voi uita acea tăcere nocturnă care m-a lipsit, pentru eternitate, de dorinţa de a trăi. Niciodată nu voi uita acele momente care mi-au ucis Dumnezeul şi sufletul şi mi-au transformat visele în ţărână.
Niciodată nu voi uita aceste lucruri, chiar dacă aş fi condamnat să exist la fel de mult ca Dumnezeu Însuşi.
Niciodată.”

El  a știut că „…a rămâne tăcut şi indiferent este cel mai mare păcat dintre toate”, și de aceea, de-a lungul vieții sale,  a fost un neobosit luptător împotriva opresiunii și genocidului. Vocea sa s-a ridicat pentru victimelor opresiunii din Africa de Sud, Nicaragua, a masacrelor din Sudan. A condamnat genocidul armenilor din Turcia începutului de secol XX. S-a ridicat în apărarea victimelor războiului din Bosnia și a opresiunilor împotriva poporului kurd.

În 1986 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace, ca „unul dintre cei mai importanți lideri spirituali într-o epocă a violenței”, fiind numit „un mesager al umanității”, afirmându-se că „dedicația sa, provenită din suferințele poporului evreu, s-a extins asupra tuturor celor oprimați”

Această voce s-a stins în liniște ieri, 2 iulie 2016, într-o zi de Șabat, în casa sa din Manhattan, la vârsta de 87 de ani.

Și pentru că el nu a lăsat niciodată omenirea să uite, nici noi nu îl vom putea uita!

Niciodată!

Baruh Dayan HaEmet!