Și Domnul vă va împrăștia printre popoare și veți rămâne puțini între neamurile printre care vă va conduce Domnul. Și veți sluji acolo unor dumnezei [falși], lucrătură a mâinilor omenești, lemn și piatră, care nici nu văd, și nici nu aud, și nici nu mănâncă, și nici nu miros. Și Îl veți căuta de acolo pe Domnul, Dumnezeul tău, și [Îl] vei găsi, dacă Îl vei căuta cu toată inima ta și cu tot sufletul tău (Devarim/Deuteronom 4:27-29)          

Citim acest pasaj în fiecare an în ziua de Tișa beAv[1], ziua în care jelim distrugerea Templului de la Ierusalim. Tișa beAv este cea mai tristă zi a anului, și totodată ziua în care încolțește speranța. Conform tradiției noastre, Mașiah e destinat să se nască într-o zi de Tișa beAv.

De aproape două mii de ani jelim distrugerea Templului de la Ierusalim. Jelim pentru că refuzăm să acceptăm ca firească trista realitate că nu mai avem lăcașul prin care rugăciunile noastre urcau către D-zeu, iar înțelepciunea divină se pogora asupra noastră. Refuzăm să fim consolați. Refuzăm să uităm. Jelim și necazurile care s-au abătut asupra noastră după distrugerea Templului, masacru după masacru, pribegie după pribegie, umilință după umilință.

Al doilea Templu a fost distrus pentru că a existat între noi dezbinare și ură gratuită. Rădăcina acestor păcate a fost că nu am știut să apreciem cât de bine ne este cât timp eram împreună. Ca pedeapsă ni s-a luat ceea ce nu am știut să apreciem. Am fost împrăștiați între popoare.

Traiul împreună ne-a dat puterea să ne respectăm credința. Cu cât am fost mai împrăștiați, cu atât ne-a fost mai greu, Mulți au rezistat tentației de a adopta credințele sau ideologiile vecinilor, dar din păcate nu toți.

Ne-am găsit singuri. Departe de frați. Departe de D-zeu. Am început să-I simțim lipsa. Am început să-L căutăm, fiecare în felul lui.

Avem promisiunea că cei care Îl vor căuta din toată inima și din tot sufletul Îl vor găsi.

[1] Ziua a noua a lunii Av din calendarul evreiesc