Și Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari: luminătorul cel mare pentru a stăpâni ziua și luminătorul cel mic pentru a stăpâni noaptea, și stelele. (Bereșit/Geneza 1:16).

La prima citire am înțeles că D-zeu a creat doi luminători mari,  unul din ei mai mare și unul mai mic. Pe lângă luminătorul mic, a creat luminători și mai mici, pe care i-a numit  „stele”. În prima parte a versetului ei sunt amintiți ca „luminători mari”,  iar în  a doua parte a versetului ca „luminătorul cel mare” și luminătorul cel mic”.

Greu de înțeles. Dacă luna este „luminătorul cel mic”, cum poate fi în același timp unul din cei doi „luminători mari”?

Rași[1], interpretează versetul printr-o pildă: „A spus luna: Doamne, se poate oare ca doi regi să stăpânească sub o singură coroană? I-a spus D-zeu: Du-te micșorează-te. Apoi, ca să-i aline durerea, i-a dăruit stelele”. În această interpretare, prima parte a versetului descrie  lumea așa cum a făcut-o D-zeu, iar a doua, lumea pe care o cunoaștem.

Cât timp știința nu oferea nicio explicație cum au apărut soarele, luna și stelele, versetul a fost înțeles ca o astfel de explicație, ceea ce numim „cosmogonie”. Dar putem oare împăca dificultățilr dintr-un text cosmogonic printr-o pildă? Printr-o pildă putem explica doar un text care este el însuși o pildă.

Percepția textului ca o pildă menită să dezvăluie principiile morale pe care e fondată  Creația, a apărut cu mai mult de un mileniu înaintea primei cosmogonii științifice. Cât timp nu exista o cosmogonie științifică, textul era interpretat atât ca pildă cât și cosmogonie.

În contextul actual, cramponarea la abordarea cosmologică a textului duce ori la disonanță cognitivă ori, mai grav, la discreditarea întregii credințe. Dacă dorim să ne păstrăm atât credința cât și pacea sufletească, nu avem altă cale decât să privim detaliile Creației ca pe o valoroasă pildă menită să ne îndrume pe căi bune.

[1] Roș Hașana fila 23b