Despre Virtutea Egoismului în Pericopa Kedoșim
… și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, Eu sunt HAȘEM. (Vaikra/ Levitic 19:18)
Rabi Akiva spune că acesta este fundamentul Torei. Toate celelalte porunci sunt doar ramificații.
Confruntat cu nevoia de a preda întreaga Tora în timp ce ascultătorul stătea pe un singur picior, Hilel i-a spus: ”Ceea ce ție nu-ți este plăcut nu fă aproapelui tău. Aceasta este întreaga Tora. Restul sunt doar comentarii. Du-te și învață.” (Talmud Șabat fila 31a).
Deși a trecut aproape o jumătate de veac de când l-am văzut, mi-a rămas întipărit în memorie un tablou italian din perioada renașterii. Reprezenta un cavaler îmbrăcat într-o mantie roșie pe care o sfâșia cu sabia pentru a o împărți săracilor. Tabloul m-a pus pe gânduri. După ce va termina de împărțit mantia, cu ce își va acoperi el goliciunea?
”ca pe tine însuți” este privit de mulți doar ca un ideal. Unii, în fervoarea lor religioasă, reușesc chiar să-l depășească, să facă pentru alții mai mult decât fac pentru ei înșiși.
”ca pe tine însuți” nu este doar un ideal. Este un reper până unde avem voie să ducem iubirea aproapelui.
Educația morală dar mai ales cea religioasă ne îndreaptă privirea spre nevoile aproapelui. Nevoile noastre rămân într-un con de umbră. Ne simțim lipsiți de calitate morală atunci când vorbim sau chiar cugetăm asupra lor.
Unii au mers mai departe asimilând egoismul cu avaria, lăcomia sau chiar rapacitatea. În propaganda comunistă, calitatea supremă era abnegația. A pune pe prim plan nevoile personale era considerat în acele vremuri ca un comprtamet antisocial. Chiaburii, care nu ”exploatau” pe nimeni și singurul lor ”păcat” era că știau să-și chivernisească gospodăriile, erau judecați ca dușmani ai poporului.
Iubirea de sine nu este o poruncă. Ea este doar apanajul omului echilibrat. Lui i se adresează Tora și îi poruncește să-și iubească aproapele ca pe sine însuși. Cel care pe sine însuși nu se iubește nu-și va putea iubi niciodată aproapele.
*******
Maghidul (un fel de moralizator itinerant) din Dubna scrie că un bogătaș i s-a fălit cât e el de evlavios, cum în afara zilelor de Șabat și sărbătoare se mulțumește cu pâine și apă. I-a răspuns maghidul ”Dacă te-ai fi înfruptat toate zilele cu gâște îndopate atunci aș fi fost liniștit că slugile tale vor avea zilnic cel puțin pâine și apă”.
Excelentă tâlcuire! Stima de sine şi iubirea de sine ne ajută ca să-i stimăm şi să-i iubim în aceeaşi măsură şi pe semenii noştri! Cum se poate, totuşi, păstra cumpăna între stime, iubirea de sine şi egoism/orgoliu?