Apoi Iosef l-a dus pe tatăl său Iacov și l-a înfățișat lui Faraon, iar Iacov l-a binecuvântat pe Faraon. Și Faraon i-a spus lui Iacov: „Câte sunt zilele anilor vieții tale?”. Și Iacov i-a răspuns lui Faraon: „Zilele anilor  pribegiei mele o sută și treizeci de ani. Puține și rele au fost zilele anilor vieții mele…”. (Bereșit/ Geneza 47:7-9)

Iosef l-a adus pe bătrânul său tată, cel mai înalt reprezentat al înțelepciunii, înaintea lui Faraon, cel mai înalt reprezentant al puterii. Ar fi fost de așteptat ca între ei să aibă loc un subtil duel de idei, dar lucrurile par să fi decurs altfel.

Tot ce a avut Faraon să-l întrebe pe Iacov a fost: „Câte sunt zilele anilor vieții tale?”. Iacov i-a răspuns:  „Zilele anilor  pribegiei mele o sută și treizeci de ani. Puține și rele au fost zilele anilor vieții mele…”

La prima vedere, un schimb de vorbe de politețe. Faraon întreabă: „Câți ani ai, moșulică?”, iar Iacov răspunde: „Am 130 de ani și prin multe necazuri am trecut.”.

Ce rost avea întrebarea? În spatele ei se ascundea mirarea la  vederea un bătrân pe care vârsta și suferința nu  și-au lăsat urmele. Ca și cum l-ar fi întrebat: „Cum de ești atât de vioi la venerabila ta vârstă și după ce ai trecut prin atâtea necazuri?

Iacov ar fi putut răspunde scurt, precum se cuvenea în fața unui suveran: „Puține și rele au fost zilele anilor mei”. Iacov adaugă un cuvânt de care pare să nu fi fost nevoie „zilele anilor vieții mele”. În acest cuvânt se ascunde esența răspunsului: că toți acești ani au fost ani de viață. Ca și cum ar fi spus: „Într-adevăr, am trecut prin ani de necaz, dar toți aceștia au fost ani de viață, ani pe care  i-am trăit din plin”.

Nu suntem stăpâni pe ceea ce ni se întâmplă. Suntem stăpâni numai pe felul în care ne raportăm la ceea ce ni se întâmplă. Unii știu numai să se vaiete. E nevoie de multă înțelepciune și tărie sufletească pentru a privi vicisitudinile vieții ca pe niște provocări a căror menire este să ne ridice.

Ferice celui care își trăiește viața din plin!