„Și aceștia sunt urmașii lui Noah; Noah era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui … Și a născut Noah trei fii, pe Șem, pe Ham și pe Iefet.” (Bereșit/ Geneza 6:9,10).

De regulă, evit să mă abat de la subiectul pericopei. De data aceasta mă voi mulțumi cu o legătură firavă: pericopa se numește „Toldot”, ceea ce înseamnă „urmași”. În pericopă citim despre Iaakov și Esav, urmașii patriarhului Ițhak, dar eu mă voi referi la urmașii lui Noah.

Noah a avut trei fii: Șem, Ham și Iafet. Firească ar fi fost o exprimare precum: „Și aceștia sunt urmașii lui Noah: Șem, Ham și Iefet”. Faptul că Noah era neprihănit și fără pată merita desigur menționat, dar de ce oare apare această mențiune în locul în care ne-am fi așteptat să fie amintiți urmașii săi?

Rași scrie că această anomalie „ne învață că cei mai importanți urmași ai celor drepți sunt faptele lor bune.” În viziunea lui Rași, cei mai importanți urmași ai lui Noah au fost faptele sale bune, doar după aceea urmau cei trei fii.

Citim în Tora că, în acele vremuri, oamenii aveau primul fiu în jurul vârstei de o sută de ani. Primul fiu al lui Noah s-a născut când acesta avea deja cinci sute de ani. Urmașii pe care i-a avut în toți acești ani au fost faptele sale bune. Numai după aceea i s-au născut cei trei fii.

Ce legătură este între fapte bune și copii? La prima vedere, niciuna. Dacă ne gândim puțin, găsim că au mult în comun. Așa cum revărsăm iubire asupra copiilor noștri, așa o revărsăm asupra semenilor noștri când facem fapte bune. Așa cum copii dăinuiesc după noi, așa dăinuiesc după noi și faptele bune.

Fiecare din noi are în el un izvor de iubire. Dacă nu se folosim de el, cu timpul izvorul va seca. Cu cât va scoate din el mai mult pentru a-și adapă copiii sau semenii, cu atât va deveni izvorul mai îmbelșugat.

Am avut șansa să cunoaștem de aproape această realitate. Am cunoscut cu toții un om care, cu cât scotea mai mult din izvorul său pentru a da semenilor, cu atât devenea izvorul său mai îmbelșugat.