Domnul i-a spus lui Moise: „De ce strigi către Mine? Vorbește copiilor lui Israel să pornească!”. (Șmot/ Exodul 14:15)

Două căi sunt deschise înaintea  credinciosului: calea rugăciunii și calea acțiunii. Pentru orice putem să ne rugăm. Acțiunea, în schimb, cere trudă și nu este întotdeauna posibilă. Nu o dată a trecut fiecare din noi prin situații în care chiar nu mai era nimic de făcut.

Cel care se bizuie numai pe acțiune își neagă implicit credința. Cel care are o cale de acțiune, dar o ignoră, bizuindu-se numai pe rugăciune, nu este decât un leneș și nesăbuit. Zi de zi se confruntă credinciosul cu nevoia de a găsi echilibrul corect dintre rugăciune și acțiune.

Aici ne ajută definiția rugăciunii din cartea Beit E-lohim[1]:„Rugăciunea este cererea omului de la D-zeu pentru ceva de care are nevoie și care nu stă în puterea lui.” Autorul își explică singur definiția. Voi reda pe scurt, în cuvintele mele,  aceste explicații:

cererea – nu ca revendicarea unei răsplăți pentru o faptă bună, ci ca o cerere de a primi prin milă și îndurare ceva ce de drept nu i s-ar cuveni.

omului – conștient du vulnerabilitatea sa și de nevoia sa de a trudi pentru a-și câștiga existența.

de la D-zeu – și nu prin presupuși interpuși de orice fel.

de care are nevoie – Când D-zeu ne împlinește dorința pentru care ne-am rugat, El schimbă legile pe care tot El le-a statornicit. Nu se cade să cerem schimbarea legilor decât pentru ceva ce ne este absolut necesar.

care nu stă în puterea lui – Întâi de toate trebuie să acționăm. Numai după ce am făcut tot ce se putea, sau în cazurile în care nu avem chiar nimic de făcut, e potrivit să ne rugăm. Nu se cade să folosim rugăciunea ca o „scurtătură” pentru a ne scuti de acțiune.

Țin minte cum în urmă cu mulți ani unul din copiii noștri a avut o problemă de sănătate. După ce am făcut tot ce era cu putință, m-am adresat regretatului Rabi Nisim Kareliț cu rugămintea să binecuvânteze copilul pentru sănătate. Rabi Nisim a tăcut. I-am înțeles tăcerea.  Am adăugat că noi, părinții, am făcut deja tot ce era în puterea noastră. Rabi Nisim, cu zâmbetul lui cald, a binecuvântat copilul.

Necazul a fost de mult uitat. Copilul de odinioară poartă astăzi grija propriilor săi copii.

[1]Rabi Moshe ben Iosef din Trani Beit E-lohim, Șaar Hatfila, capitolul 1