Și i-au silit egiptenii pe fii lui Israel la muncă grea. Și le-au făcut viața amară cu muncă grea la lut și la cărămizi … și alte feluri de munci la care îi sileau cu strășnicie. (Șmot/Exodul 1:13,14)

O discuție talmudică asupra unui subiect care nu prezintă astăzi prea mare interes pentru omul de rând (În cazul în care stăpânul unui sclav a înmânat actul de eliberare al sclavului său unui terț și apoi s-a răzgândit, dacă mai poate reveni asupra deciziei sale sau nu mai poate reveni) este decisă prin argumentul: (Gitin 13a) ”Sclavului îi convine să trăiască în desfrâu.”  În Talmud expresia este folosită într-un context juridic clar definit, dar înțelepții din generațiile care au urmat au interpretat-o ca o afirmație general valabilă: Cel privat de libertate, neavând nicio răspundere nu are  niciun motiv să-și înfrâneze dorințele. El se complace în mizeria sa până-ntr-atât că stăpânul care îl eliberează fără acceptul său îi cășunează un rău.

Această abordare ridică un semn de întrebare asupra unui element central al credinței noastre: obligația de a respecta poruncile Torei ca act de recunoștință pentru că HAȘEM i-a scos pe strămoșii noștri din casa robiei. Nu numai pe ei i-a scos, precum citim în Hagada de Pesah, ci și pe noi. Dacă pe ei nu i-ar fi scos am fi rămas noi și copiii noștri și copii copiilor noștri înrobiși Faraonului în Egipt. În Dvarim/Deuteronom (5:14) scrie: Adu-ți aminte că rob ai fost în țara Egiptului și HAȘEM te-a scos de acolo cu mâna tare și cu brațul întins de aceea ți-a poruncit HAȘEM să ții ziua de odihnă. Nu suntem obișnuiți cu această abordare, dar totuși se ridică întrebarea: Poate strămoșilor noștri le-ar fi convenit mai degrabă să rămână în Egipt. Poate ei ar fi preferat să ducă povara muncii bucurându-se de desfrâu, fără a avea povara grijilor și a răspunderii? Cine știe?

Cuvintele Torei au nevoie de o lectură atentă. Să citim ce scrie, dar câteodată și ceea ce nu scrie. Când Tora amintește cele petrecute de mult ea se exprimă ”că rob ai fost”. Când cele petrecute sunt povestite în detalii în pericopa săptămânii, robia ca stare nu este amintită. Amintit este doar chinul muncii ”Și i-au silit egiptenii pe fii lui Israel la muncă grea. Și le-au făcut viața amară cu muncă grea…”.

La muncă silită au fost puși. Sclavi nu au devenit. Pentru strămoșii noștri eliberarea a fost un dar. Noi, descendenții lor avem pentru ce să fim recunoscători.

Pentru mulți din cei de vârsta mea aceasta a fost dilema centrală a vieții. Pentru generația tânără ele sunt doar cuvinte. Din dorința se a da acestor cuvinte un înțeles, voi povesti o întâmplare din familia noastră. Eu nu i-am fost martor. Doar am auzit-o povestită și repovestită.

În vara anului 69 am fost vizitați la Arad de o rudă prin alianță din ”Uniune”, de meserie profesoară de limba franceză. În taină, Tata (fie îi memoria binecuvântată) a dus-o în cămara în care păstra cu sfințenie un vraf de ziare Le Monde din Primăvara 68. Mare i-a fost dezamăgirea când ruda i-a spus că, deși citește cu ușurință în limba franceză, ea nu dorește să afle despre cel întâmplate la Primăvara de la Praga. Se teme că dacă ar ști, ar putea să-i scape ceva în clasă și ar putea avea neplăceri.

Este și acesta un argument. Argumentul celui care își asumă robia încercând doar s-o facă mai puțin dureroasă, mai comodă. Deși suferea și ea în comunism, arăta destul de mulțumită. Numai pentru noi comunismul era un chin.

Pentru o clipă nu am invidiat-o.