Și i-a spus HAȘEM lui Moșe: Spune-i lui Aharon: Ia-ți toiagul și întinde-ți mâna peste apele Egiptului … (Șmot/ Exodul 7:19)

Și i-a spus HAȘEM lui Moșe: Spune-i lui Aharon: Întinde-ți mâna și lovește țărâna pământului … (Șmot/ Exodul 8:12)

După primele trei plăgi, cel care lovea cu toiagul este Moșe. Numai în primele trei plăgi i-a poruncit HAȘEM lui Moșe să-i spună lui Aharon să lovească el cu toiagul. La primele două plăgi, sânge și broaște, au fost lovite apele Egiptului. La a treia plagă, păduchii, a fost lovită țărâna.

Rași sesizează acest fapt și îi oferă o explicație. Moșe nu fost pus să lovească apa pentru că apa Nilului l-a protejat când părinții săi, nevoiți să se supună decretului dat de Faraon, l-au abandonat. El nu a fost pus să lovească țărâna pentru că în țărână a ascuns trupul egipteanului pe care l-a omorât. Vorba românului: Nu scuipa în fântâna din care ai băut apă.

Ce-i pasă fântânii dacă scuipi în ea? Ce le-ar fi păsat apelor și țărânei Egiptului dacă Moșe le-ar fi lovit cu toiagul?

Apele și țărâna Egiptului n-ar fi simțit nimic. Moșe ar fi simțit. În sufletul lui s-ar fi știrbit recunoștința.

Dacă cineva ne-a făcut un bine avem datoria să-i întoarcem binele. De cele mai ori e peste puterile noastre. Cum ne putem răsplăti părinții pentru toată truda care au avut-o cu noi? Cu ce putem răsplăti un drept între popoare care și-a riscat viața pentru a ne salva? Ce îi putem da lui HAȘEM care ne-a dat totul, dar nu are nevoie de nimic?

Putem face un singur lucru: să ținem minte și să afirmăm cu voce tare faptul că ni s-a făcut acest bine, și, desigur, să evităm să-i facem orice rău, chiar dacă nu îl simte

Acesta este și înțelesul versetelor 12-14 din psalmul 116 pe care le rostim în rugăciunea de Halel (Sidur Lemaan Ahai pagina 712): Cum să Îl răsplătesc pe HAȘEM pentru toate binefacerile [sale] față de mine. Voi înălța cupa izbăvirilor și voi invoca numele lui HAȘEM. Îmi voi îndeplini făgăduințele către HAȘEM înaintea întregului său popor.

Dacă nu îi putem răsplăti pe cei ce ne-au făcut bine, cel puțin să recunoaștem că le-am rămas datori. Aceasta este esența recunoștinței.