Iar dacă unui străin sau cuiva care locuiește cu tine îi dă mâna, care locuiește cu tine sau idolatrului familiei străinului; după ce s-a vândut să aibă răscumpărare; unul din frații săi să-l răscumpere; sau unchiul său, sau vărul său să-l răscumpere, sau o rudă din familia sa să-l răscumpere… (Vaikra/Levitic 25:47-48, traducere proprie)

… să nu-l subjuge cu muncă grea sub ochii tăi. (ibid. 25:53) 

Textul se referă la un evreu care împins de sărăcie s-a vândut de bunăvoie ca sclav unui idolatru.

Care ar fi atitudinea corectă față de un astfel de om? Cei din jur ar fi trebuit într-adevăr să-l ajute să nu ajungă în așa hal de sărăcie, dar până la urmă a fost decizia lui să se vândă ca sclav. El a primit banii și el trebuie să suporte consecințele faptei sale.   

Tora ne învață altfel. Deși s-a vândut de bunăvoie, chiar dacă ar fi luat banii și i-ar fi băut sau i-ar fi pierdut la cărți, frații săi au datoria să-l răscumpere. Dacă frații nu au posibilitatea, datoria trece pe seama unchilor, apoi pe seama verilor, apoi pe seama întregii comunități. Exceptat este numai cel care s-a vândut deja de două ori, de două ori a fost deja răscumpărat, iar acum s-a vândut pentru a treia oară, așteptând să fie din nou răscumpărat.

Mai mult, dacă vedem că stăpânul îl pune la muncă grea, avem datoria să-i purtăm de grijă, precum este scris: „să nu-l subjuge cu muncă grea sub ochii tăi.”

Mai mult, deși s-a vândut de bunăvoie, nu avem voie nici să ne îndepărtăm de el nici să-l disprețuim, precum este scris: „iar fratele tău sărăcește cu el și se vinde străinului.” Deși s-a vândut el ne rămâne frate.

Cu atât mai mult, față de fiii poporului nostru care au ales de bunăvoie să-și pună viața în pericol așezându-se aproape de granița cu fâșia Gaza, iar acum se află în captivitate, avem datoria sacră să-i răscumpărăm, să le ușurăm captivitatea, dar mai ales să fim alături de ei ca frați.