Și să se îngreuneze munca asupra oamenilor și ei să o facă; și să nu mai ia seama  la vorbe mincinoase. (Șmot/ Exodul 5:9)

Moise a vorbit astfel copiilor lui Israel, dar ei nu l-au ascultat pe Moise din pricina duhului zdrobit și al muncii grele. (ibid. 6:9)

Cărămizile erau doar pretextul. Faraonul, îngrijorat de înmulțirea peste măsură a copiilor lui Israel, a căutat să-i împuțineze prin muncă. După ce Moise și Aaron i-au cerut să elibereze poporul, îngrijorarea Faraonului a crescut și odată cu ea asprimea muncii. Nici măcar paiele de care aveau nevoie pentru formarea cărămizilor nu le mai primeau. Fiecare trebuia să le adune de pe unde găsea, dar norma de cărămizi a rămas neschimbată. Faraonul spera ca munca fără niciun răgaz să scoată din mintea sclavilor orice gând de libertate, ceea ce numea el „vorbe mincinoase”.

Speranța Faraonului chiar s-a împlinit. Când a venit Moise  să le vestească că Domnul îi va scoate de sub poverile Egiptului, copii lui Israel nu l-au ascultat „din pricina duhului zdrobit”. O traducere alternativă este „din pricina respirației scurte”.  Cel zdrobit de muncă gâfâie penrtru că nici măcar să respire nu are răgaz, cu atât mai mult să asculte.

Lecția Faraonului a fost învățată de mulți despoți de-a lungul istoriei. Munca grea nu a fost întotdeauna din de nevoia de produce. Adesea rostul ei era să țină populația obosită. Lipsurile, la rândul lor, erau menite să îndrepte toate gândurile spre supraviețuire, fără a  le lăsa răgaz pentru dorul de  libertate.

Pentru a ne rândui gândurile, avem nevoie de răgaz. Nu munca în sine, ci lipsa de răgaz este cea care rupe firul gândirii. Lumea liberă în care trăim nu ne oferă nici ea răgazul de care avem atât de mare nevoie. Valul neîntrerupt de informație care năvălește asupra noastră ne distrage tot timpul atenția. Nu mai avem răgazul  pentru a gândi.

Nu ne putem rupe de lumea din jur care se schimbă tot mai repede, dar nici fără momente de răgaz nu putem. Avem nevoie din când în când să de desprindem de tot ce se întâmplă în jur și să fim cu noi înșine. Să dedicăm timp dialogului lăuntric. Să pășim pe calea anevoioasă a cunoașterii de sine.

Pentru strămoșii noștri, Șabatul era binevenitul răgaz din truda de zi de zi. Pentru noi, el este și stavila din calea puhoiului de informație care ne copleșește.

Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie de răgazul Șabatului.