Și  au spus unul către altul ”Cu adevărat suntem vinovați față de fratele nostru al cărui necaz l-am văzut când se ruga de noi și nu l-am ascultat. Pentru aceasta vine pe noi necazul acesta.” (Bereșit/Geneza 42:21)

Frații lui Iosef erau profund credincioși. Când cădea pe capul lor o pacoste ei nu-și blestemau norocul. Ei își asumau răspunderea printr-un atent  de conștiință. Cel mai grav păcat pe care l-au găsit și pe care l-au asumat a fost …  că nu le-a fost milă de fratele lor. Cu condamnarea lui Iosef la moarte conștiința le era încă împăcată!

Iosef își cunoștea frații. El se temea și pe bună dreptate că ei încă nu și-au înțeles greșeala. Dacă s-ar fi dezvăluit, ura pe care i-o purtau pentru visele sale de măreție doar s-ar fi întețit văzându-le miraculoasa împlinire. Pentru a îi face să-și înțeleagă greșeala el nu a găsit altă cale decât să îi aducă în situația de a simți pe propria lor piele primejdia de a pierde încă un frate, pe Benyamin. Doar pledând în fața celui care părea un crud egiptean durerea care i-ar fi adus-o bătrânului lor tată pierderea unui fiu care nu avea nicio vină, ei și-au înțeles greșeala. Ca și cum le-ar fi spus fără cuvinte: ”Când pe mine m-ați vândut, la durerea tatii v-ați gândit?”.

Nu e plăcut să recunoaștem, dar suntem orbi față de propriile noastre greșeli. Așa scrie și regele Șlomo în Proverbe (21:2)  Toate căile omului sunt drepte în ochii săi, dar HAȘEM cântărește inima.

Nu o dată suntem puși în situația de vedea un om care ne este drag făcând o greșeală. Spre binele lui simțim nevoia de a îi atrage atenția. De regulă nu reușim să ne facem înțeleși și nu o dată chiar stârnim supărare. Să nu ne mirăm. Așa e firea. Suntem cu toții orbi față de propriile noastre greșeli.

Dacă însă suntem la rândul nostru mustrați cu vorbe care par a nu avea nicio noimă, să nu ne pripim să răspundem aspru. Să ne lăsăm timp de gândire, să luăm în calcul orbirea față de propriile noastre metehne și să încercăm să ne folosim de cele spuse pentru a ne îndrepta căile.

Acesta este un pas esențial, dar departe de a fi suficient spre a dobândi pacea și armonia cu cei ce ne înconjoară.