Iată, pun înaintea voastră binecuvântare și blestem. Binecuvântarea pentru că veți da ascultare poruncilor lui HAȘEM … Blestemul dacă nu veți da ascultare poruncilor lui HAȘEM… (Dvarim/ Deuteronom 11:26-28).

Nimeni din întreaga creație nu este mai neajutorat decât copilul nou-născut. Cei care am avut parte, ne aducem cu drag aminte de zilele pe care le-am dedicat îngrijirii copiilor noștri în primele lor luni de viață. Zile pe cât de obositoare pe atât de pline de bucurie.

Frustrarea începe în clipa în care pentru prima oară copilul ne spune ”nu”. Noi îi dorim doar binele, iar el se încăpățânează să-și facă rău cu propriile sale mâini. Sperăm ca atunci când va crește va înțelege că spre bine său este să ne asculte. În unele cazuri reușim să-l aducem pe făgaș, în altele devine tot mai răzvrătit.

Ce n-am da să-i vină copilului mintea la cap și să urmeze calea pe care noi, cu experiența noastră de viață știm că este bună!

Dar știm noi oare că este ea bună? Nu pot să nu amintesc povestea de viață a unei colege de clasă. În anii studenției a avut parte de o mare dragoste. A vrut tânăra pereche să se căsătorească, dar părinții au ținut morțiș ca întâi să termine studiile. Știau că dacă se va căsători și va avea un copil ea nu va mai absolvi facultatea.

Colega mea de clasă a dat ascultare sfatului părintesc, s-a despărțit de alesul inimii ei și a absolvit cu brio facultatea. Părul i-a încărunțit de mult, dar tot nemăritată a rămas.

HAȘEM ne dorește binele mai mult chiar decât părinții. El chiar știe care este calea cea bună pentru fiecare din noi. El are până și puterea să ne schimbe gândurile pentru ca să ne dorim ceea ce e bine pentru noi.

Totuși, HAȘEM nu se folosește de această putere. El ne îndeamnă să urmăm calea cea bună, ne avertizează de consecințele căii rele, dar ne lasă puterea să decidem ce cale vom urma.

HAȘEM ne-a creat și ne cunoaște până în adâncul sufletului. El știe că numai din propriile greșeli putem învăța.

**************

Când ajungem într-o poziție de autoritate în familie sau în societate tindem să îi privim pe ”supușii” noștri ca pe niște nesăbuiți pentru care avem datoria să ne asumăm sau chiar să ne arogăm răspunderea.

În unele cazuri această atitudine este chiar necesară. Dacă statul nu ar reține o parte din veniturile noastre pentru a ne asigura traiul la bătrânețe sau în eventuale cazuri de calamitate, boală sau șomaj, cine ar mai agonisi un ban alb pentru zile negre?

Nu o dată, din prea multă dorință de a-și asuma răspunderea, statul și-a depășit limitele. O astfel de situație s-a creat în Statele Unite în anii 20 ai secolului trecut când din îngrijorare pentru ravagiile pe care le făcea alcoolismul a fost interzisă complet fabricarea și vânzarea de alcool. Rezultatele au fost jalnice. Oamenii nu s-au lăsat de băutură. Producători iliciți de alcool scump și de proastă calitate au apărut ca ciupercile după ploaie. Crima organizată și-a găsit o nouă și generoasă sursă de venit.

Dacă pe scena politică găsim abuz de asumare a răspunderii, cu atât mai mult în cadrul familiei. Copii noștri trăiesc prezentul. Noi, părinții, între prezent și trecut. Amintirile din vremea când ei erau încă neajutorați și noi le purtam toată grija au devenit parte din noi. Rar reușim să le acordăm încrederea care li se cuvine. Avem un imbold nestăpânit de a îi proteja de tot ceea ce ni se pare a fi greșeală.

Să ne aducem aminte că am fost și noi odată tineri. Să ne aducem aminte cum ne-a sufocat grija exagerată ca nu cumva să facem ”greșeli”. Să ne aducem aminte cât de mult am dorit să ne croim propria noastră cale.

Să fim conștienți că cel mai de preț dar al tânărului sunt visele!