Fii ai lui HAȘEM sunteți; să nu vă crestați trupul și să nu vă radeți părul pentru mort. (Dvarim/Deuteronom 14:1)

În mediul burgezo-intelectual manifestările de doliu sunt reținute. Mai de nevoie decât de voie se supun unii ritualului de sfâșiere al cămășii. Unii mai și întreabă dacă nu ar fi suficient să se taie doar o cravată, desigur ponosită.

În mediile mai puțin ”elevate”, jalea doliului se manifestă spontan și nu odată vehement. În vechime unii chiar își smulgeau părul sau își crestau trupul pentru a-și face cunoscută durerea. Dacă nu ar fi existat astfel de practici, nu ar fi avut Tora de ce să le interzică.

Tora ne numește, desigur metaforic, fii ai lui HAȘEM. Înalta noastră poziție cere o ținută corespunzătoare. Cel ce de bunăvoie se sluțește își încalcă această îndatorire.

La prima vedere porunca pare a ne opri din a ne face cunoscută durerea. Am găsit trei pilde care arată, fiecare în felul ei, că nu are rost să ne îndurerăm prea mult.

În numele Tosafiștilor (discipolii lui Rași din secolele XI-XIII ) am găsit următoarea pildă: Orfanul jelește pe mormântul părinților știind că nu mai este cine să îi poarte de grijă. Cel ce se simte ”fiu al lui HAȘEM” își face mai puține griji. Încrederea că de acum înainte HAȘEM îl va ocroti îi liniștește sufletul.

O altă pildă vorbește despre fiul unui mare dregător crescut de mama lui într-o țară îndepărtată. Cănd vine timpul și fiul își părăsește mama pentru a-și face ucenicia de dregător alături de tatăl lui, bucuria și durerea mamei sunt amestecate. Despărțirea o doare, dar pe de altă parte ea știe că fiul va fi alături de tatăl său și acolo îi va fi bine.

Cabaliștii privesc trupul ca un fel de veșmânt al sufletului. La moarte doar trupul se pierde. Sufletul rămâne în veci. Ceea ce s-a pierdut nu e mai mult decât o haină.

Pentru a simboliza acest gând, pentru a exprima o durere pe care o resimțim puternic dar știm că este trecătoare, a fost statornicit obiceiul de a sfâșia o haină. Cel care nici măcar atât nu face își lasă durerea nerostită. Cel care face mai mult își dă în vileag lipsa de credință.