Și când a îmbătrânit Ițhak și i s-au întunecat ochii (Bereșit/ Geneza 27:1)

De ce s-a întunecat vederea patriarhului Ițhak? La bătrânețe au ajuns și patriarhii Avram și Iaakov, dar vederea lor nu s-a întunecat. Citez a doua explicație din cele trei pe care le aduce Rași: Când a fost legat pe jertfelnic și voia tatăl lui să-l sacrifice în acea clipă s-au deschis cerurile și au văzut îngerii și au plâns și au căzut lacrimile lor pe ochii lui și de aceea i s-au întunecat ochii.

De fiecare dată când ajung să scriu despre patriarhul Ițhak îmi găsesc doar cu greu cuvintele. În afară de a se ruga, tot ce face patriarhul Ițhak este o repetare a câtorva din faptele minore ale tatălui său. În rest totul i se întâmplă. Tatăl lui trimite pețitorul să-i aducă mireasa. Fiul său cel mare își vinde mezinului dreptul de întâi născut fără ca el măcar să știe. Îndemnat de mama lui, mezinul îi ia prin înșelăciune binecuvântările.

Patriarhii sunt mai mult decât strămoșii noștri biologici. Ei sun modele vrednice de urmat. Nu putem evita întrebarea: Prin ce poate fi patriarhul Ițhak un model pentru noi.

Am avut șansa să întâlnesc un prieten drag, un adevărat intelectual, Petre Iancu comentator politic la Deutche Welle, care mi-a luminat calea: Patriarhul Ițhak trebuie privit în lumina încercării prin care a trecut. Tatăl lui, cel care s-a confruntat cu HAȘEM încercând să-i scape pe păcătoșii de sodomiți de pedeapsă, a fost dispus să-l sacrifice fără măcar a cârti. Dimpotrivă s-a sculat în zori și a pus singur șaua pe asin.

Ițhak nu a cârtit nici el, dar ce s-a petrecut oare în sufletul lui? Nici măcar pe tatăl lui, marele luptător pentru viața și demnitatea omului, nu se putea bizui. Ce reazăm îi mai rămânea?

O reacție des întâlnită la cei care și-au pierdut ultimul punct de sprijin este lepădarea de ceea ce s-a dovedit a nu fi sprijin. Nu am fost niciodată în această situație. De la distanță nu o pot înțelege. Doar o constat. Am cunoscut personal și am auzit de mulți supraviețuitori ai Holocaustului care s-au lepădat de credință sau cel puțin de practica religioasă.

Patriarhul Ițhak a ținut mai mult decât orice să-și păstreze credința. Pentru aceasta el s-a dedicat rugăciunii și a ales calea izolării. Întunecarea ochilor este metafora acestei înstrăinări pe care și-a dorit-o.

Izolarea nu este de loc bună. Sunt însă situații în care izolarea este singura cale de a ne păstra integritatea. Patriarhul Ițhak a rămas un model pentru cei care au fost zdruncinați de încercări grele, dar doresc cu orice preț să-și păstreze credința.