Cel ce îl va atinge va fi necurat până seara; să nu mănânce din sfințenii, decât dacă și-a cufundat trupul în apă. După ce va apune soarele, va deveni curat și poate mânca din sfințenii … (Vaikra/Levitic 22:6,7)

Un Cohen care se atinge de ceva necurat devine însuși necurat. Cât timp este necurat, el nu are voie să mănânce din lucrurile sfinte pe care le primește în dar. Pentru a se purifica, el trebuie să se cufunde într-o Mikve[1] și să aștepte până la lăsatul nopții.

Care ar fi înțelesul stării de puritate sau impuritate? Nu am găsit un răspuns explicit. Printre rânduri am înțeles că puritate ar fi starea de deschidere către sacru, iar impuritatea, lipsa acestei deschideri. Când ne lipsește deschiderea către sacru, fapte bune precum ajutorarea săracilor sau rugăciunea își pierd din luciu, păstrându-și totuși esența. Intrarea în Templu, în schimb, riscă să se prefacă într-o experiența turistică, iar mâncarea unei jertfe într-o banală experiența culinară.

Ne naștem puri și deschiși către sacru. Săvârșire păcatelor și chiar atingerea lor umbresc această deschidere. De păcate ne putem lepăda prin Teșuva[2]. De atingerea lor ne putem lepăda prin cufundare în Mikve. Cel care se cufundă se află pentru o clipă într-un loc în care nu poate respira. Ieșirea din apă, ca o metaforă a nașterii, îl readuce la starea sa inițială de puritate.

Care este însă rostul așteptării până la lăsatul nopții pentru a desăvârși purificarea?

Cel care doar s-a cufundat în Mikve, deși purificat, trăiește încă sub impresia stării  anterioare de impuritate. Numai la lăsatul nopții, când începe o nouă zi, încetează această impresie, lăsând stării de puritate loc să se așeze pe deplin.

[1] baie rituală

[2] căință