Și aceasta este donația pe care să o luați de la ei: aur, argint și aramă; lână turcoaz, purpurie și cărămizie; in și păr de capră; piei de berbec înroșite, piei de tahaș și lemn de acacia; untdelemn …, mirodenii…; Pietre de onix și pietre de încastrat…” (Șmot/ Exodul 25:3-7) 

Rabi Haim ibn Atar^[1] în comentariul său intitulat „Or hahaiim”  atrage atenția că pietrele prețioase, al căror loc firesc ar fi fost înaintea aurului și argintului, se află doar la sfârșitul listei. El explică aceasta printr-un text din Midraș: „Când a spus Moise poporului să aducă daruri pentru clădirea Mișkanului, toți s-au grăbit să îndeplinească porunca. Conducătorii triburilor nu s-au alăturat fraților lor, ci au așteptat ca fiecare să-și aducă partea sa, cu intenția ca tot ce va lipsi vor aduce ei. Mare le-a fost dezamăgirea când au văzut că oamenii de rând au adus deja tot ce era necesar și de darul lor nu mai era nevoie. Mai lipseau doar pietrele prețioase. Ei, care bogați erau, le-au adus.” .

Pietrele prețioase, cu toată valoarea lor, au rămas la coada listei, pentru că au fost aduse ultimele. Mai mult decât valoarea darului contează intenția.  Ceea ce ne dorim, facem imediat. Ceea ce facem de împotriva voinței, tărăgănăm cât putem după principiul: „Nu fă mâine ce poți face poimâine, că poate nu va mai fi nevoie”.

Când a primit patriarhul Avraham porunca să-l ia pe fiul său, pe Isaac, și să-l ridice pe jertfelnic, el s-a trezit dis-de-dimineață și, fără a aștepta să vină argatul, a pus singur șaua pe asin. La fel a făcut și Bilam când a pornit la drum cu intenția să blesteme poporul Israel.  În grabă, înainte de a ști la ce se angajează, a răspuns poporul Israel la poalele muntelui Sinai: „vom face!”.[2]

Graba nu strică treaba.

^[1] Maroc 1696 – Ierusalim 1743, renumit talmudist și cabalist, autor al unui cunoscut comentariu al Torei

[2] Șmot/Exodul 24:7