Te-a făcut să suferi și te-a înfometat, apoi te-a hrănit cu mana pe care nu o cunoșteai și pe care nu o cunoscuseră nici părinții tăi, ca să te facă să știi că nu doar cu pâine trăiește omul, ci cu tot ce iese din gura Domnului trăiește omul.  (Devarim/Deuteronomul 8:3)

De regulă, D-zeu își conduce lumea în limitele legilor naturii, iar excepțiile, ceea ce noi numim „miracole”, le face foarte rar, numai când sunt absolut necesare, iar când deja le face, ele mimează, pe cât se poate, ordinea naturală a lucrurilor.

Pentru a asigura hrana și apa copiilor lui Israel în deșert era nevoie de miracole. Apa o primeau prin ceva care arată ca o fântână, doar că în mod miraculos ea își schimba locul. Oriunde ajungeau în deșert, fântâna le era alături de ei și le dădea apă din belșug. La fel, pentru hrană ar fi fost firesc ca ei să primească pâine, sau cel puțin spice de grâu.

Ei au primit însă o hrană pe care nimeni nu mai văzuse până atunci. Nici măcar nume nu avea. Ei au numit-o מן (man) un cuvânt pe care ei l-au scornit, ceva între מה (ma) – ce? și מנה (mana) – porție. Traducătorii n-au găsit în nicio limbă cuvântul potrivit, nu le-a rămas decât să folosească cuvântul original, cu mici adaptări. În limba română a fost creat  cuvântul „mană”.

În deșert, copii lui Israel aveau nevoie de pâine. În loc de pâine ei au primit mana, care, deși era mai gustoasă decât pâinea, a stârnit cârteli. Așa ni se întâmplă adesea și nouă. Ne dorim una, primim alta, și atunci ne supărăm pe D-zeu.

Cine n-a avut parte în viața sa de vreo dezamăgire sau de vreun eșec, și cine nu i-a reproșat lui D-zeu că nu l-a ajutat așa cum se aștepta? Trec ani până când înțelegem că prin ceea ce părea un necaz, D-zeu ne-a scăpat de o capcană sau ne-a dat o lecție fără de care nu am fi ajuns nicăieri.

Miracolul manei ne învață că de multe ori D-zeu ne ajută pe căi neașteptate, că adesea în spatele a ceea ce pare a fi un necaz se ascunde cel mai de preț dar.