Vorbește fiilor lui Israel să-mi ia un dar de la orice om care-l va da cu tragere de inimă veți lua darul meu. (Șmot/Exodul 25:2)

În pericopa săptămânii citim despre porunca de a clădi Tabernacolul numit și Cortul Întâlnirii, cel care le-a slujit strămoșilor noștri ca Templu în timpul peregrinărilor prin deșert și în perioada lui Yehoșua, a judecătorilor, și a regelui David până ce a clădit Regele Șlomo Templul de la Ierusalim.

Știm cu toții că Primul și al Doilea Templu au fost distruse. Soarta Tabernacolului este mai puțin cunoscută. În Tosefta tratatul Sota 13:1 și Talmud tratatul Sota fila 9a citim că el nu a căzut în mâna vrăjmașilor. Regele Șlomo, după ce a clădit Templul le-a ascuns în cotloanele de sub Sfânta Sfintelor.

Ce e mai vulnerabil, o fortăreață de piatră clădită pe o coamă de munte sau un cort cu stâlpi din lemn aurit? Parcă sfidând orice prognoză fortăreața de piatră a căzut iar cortul cu stâlpi auriți a rămas neatins.

Interpretarea istoriei este predestinată derapajelor. Fiecare este liber să tragă concluziile care îl slujesc. Pentru a ocoli pe cât se poate aceste capcane, pășesc pe calea bătută de înțelepții Israelului.

Despre clădirea Templului citim în Cartea Regilor capitolele 5-8. Cedrii au fost cumpărați din Liban. Pentru tăierea lor au fost luați treizeci de mii de oameni liberi care o lună lucrau și două luni se întorceau la vatră. Pietrele au fost scoase din munte de optzeci de mii de sclavi pietrari și aduse de șaptezeci de mii de sclavi cărăuși, supravegheați de trei mii și trei sute de zbiri.

Tabernacolul, în schimb, a fost făcut numai din daruri. El a fost un act de ispășire a păcatului vițelului de aur. Pentru a face vițelul mulți și-au dăruit aurul. Dăruirea pentru un idol putea fi ispășită numai prin dăruire către HAȘEM.

Înțelepții Israelului ne-au învățat că aceasta este regula. Dacă dorim ca faptele noastre să dăinuie, calea este să le facem cu dăruire!