Un fenomen surprinzător și prea puțin discutat este acela că sursa revoluției științifice și a secularizării pe care aceasta a adus-o se găsește tocmai în credința în D-zeu. Umanitatea nu ar fi putut să ajungă la revoluția științifică fără fundamentul monoteist care a plantat în ea cea mai profundă idee din istoria gândirii: că Universul este unitar, că el se supune unor legi unitare și că în spatele tuturor fenomenelor se află o rațiune. Această idee, că Universul e ordonat, că el poate fi înțeles și că această ordine a fost creată de o inteligență superioară – ea a fost cea care a dat naștere cercetării științifice.

În civilizațiile păgâne lumea e percepută ca fiind haotică, plină de forțe separate, zei care luptă între ei, fenomene meteorologice și dezastre naturale care vin ca pedeapsă sau pur și simplu din capriciu; o lume care nu ascunde o ordine care se cere descifrată ci numai forțe care trebuie îmbunate. Când a apărut monoteismul, la început în iudaism și după aceea în creștinism și islam, el a adus o revoluție: Există un sigur Dumnezeu, Universul a fost creat cu o singură intenție și este guvernat de legi fixe. Cu alte cuvinte: Universul poate fi înțeles. Aceasta a fost o percepție religioasă, dar , fără să vrea, a pregătit terenul pentru gândirea științifică.

Primii oameni de știință ai erei moderne, Kepler, Newton, Bacon și Descartes aveau o profundă credință. Ei nu au încercat să năruiască credința ci să înțeleagă căile Domnului. Cercetarea științifică s-a născut dintr-o profundă concepție teologică: Dacă Universul este o creație divină, cercetarea legilor care îl guvernează este în sine o acțiune religioasă, doar că, după ce a descoperit această ordine, el nu mai avea nevoie de Creator pentru a o justifica.

Acesta este unul din motivele datorită cărora revoluția științifică a avut loc tocmai în Europa Evului Mediu târziu și nu în Asia, unde știința și tehnologia erau uneori mai avansate. În China și India erau oameni de știință, matematicieni și ingineri foarte capabili, dar ei nu se bucurau de concepția unui univers unitar stăpânit de legi generale. Fiecare fenomen era explicat pe principii specifice. În Europa, în schimb, creștinismul susținea opinia teologică a unei legi universale – astfel a fost creată premisa psihologică care a făcut posibilă descoperirea acestei legi.

În acest sens, secularizarea nu este o revoltă împotriva credinței ci un produs al ei. Credința a creat ideea că există ordine în Univers și că stă în puterea gândirii noastre s-o înțelegem. Religia a învățat omul să caute adevărul; știința doar a continuat acest demers. Omul credincios a căutat să înțeleagă Creația, omul secular continuă același demers, doar sub un alt nume.

Astfel, la rădăcină, secularizarea nu este un act de înstrăinare de D-zeu ci o aprofundare a credinței n El. Acesta este, poate, cel mai mare paradox din istoria omenirii: Credința a pus baza înstrăinării de ea însăși.