Și vei mânca și te vei sătura și îl vei binecuvânta pe HAȘEM pentru țara cea bună pe care ți-a dat-o. (Devarim/Deuteronom 8:10) 

Din acest verset au dedus Înțelepții Israelului porunca de a-i mulțumi lui HAȘEM după ce am mâncat pe săturate o masă cu pâine. Textul pe care îl recităm de fiecare dată, ceea ce numim Birkat Hamazon, a fost statornicit bucată cu bucată de-a lungul generațiilor. Mai târziu înțelepții Israelului au statornicit ca oricine mănâncă pâine cât o măslină să recite și el Birkat Hamazon.

Prima binecuvântare: „Binecuvântat … care hrănești lumea toată, cu bunătatea Sa, cu blândețe cu har și cu îndurare… Și prin bunătatea Sa cea mare nu ne-a lipsit niciodată și nu ne va lipsi niciodată în veci, hrană. …” a fost statornicită chiar de Moșe. În deșert, unde nu aveau pâine, o rosteau după ce mâncau mană pe săturate. În fiecare zi sperau că mana va cădea prin miracol și în ziua următoare, dar nu aveau nicio certitudine.

A doua: „Îți mulțumim … pentru că ai dat părinților noștri ca moștenire o  țară plăcută, bună și întinsă…” a statornicit-o Iehoshua bin Nun, cel care a început cucerirea țării făgăduite. Cel care mănâncă din roadele moșiei sale nu trebuie să-și facă prea multe griji pentru viitor. În fiecare an pământul își dă rodul, doar să nu fie secetă și să nu-i năpădească lăcustele, tâlharii sau cotropitorii.

Ajunși fără de voie pe tărâmuri străine, nu am contenit să mulțumim pentru țara cea „plăcută, bună și întinsă”.  Proprietari de drept am rămas, doar că am fost vremelnic alungați. Speranța revenirii grabnice ne-a luminat anii întunecați ai diasporei.

A treia: Îndură-Te Te rugăm …. și de Ierusalim, orașul Tău și de Țion sălașul slavei Tale… a fost statornicită de regele David după ce cucerit Ierusalimul din mâna Ievusiților. Continuarea ei: „… și de Casa Ta cea mare și cea sfântă, care poarte numele Tău…” a statornicit-o regele Șlomo după ce a clădit Templul.

Ierusalimul și Templul sunt lăcașuri de rugăciune. Acolo se rugau să fie apărați de secetă, de lăcuste de tâlhari și de cotropitori.

Pâinea ne ține de foame. Dacă e plămădită din grâne crescute cu truda frunții pe moșia noastră, ea are gustul dulce al demnității. Dacă ne-am rugat pentru pâine, ea devine un dar de a HAȘEM.

Acesta este unul din tâlcurile versetului din pericopa săptămânii: „… căci nu numai cu pâine trăiește omul ci cu tot ce iese din gura lui HAȘEM trăiește omul.” (Devarim/ Deuteronom 8:3)