Uite, eu pun înaintea voastră astăzi binecuvântare și blestem. Binecuvântarea – căci veți asculta de poruncile Domnului, Dumnezeul vostru, pe care eu vi le poruncesc astăzi; și blestemul – dacă nu veți asculta de poruncile Domnului, Dumnezeul vostru, și vă veți abate de la calea pe care eu v-o poruncesc astăzi …   (Devarim/Deuteronomul 11:26-28)

Ca părinți suntem într-o situație oarecum similară. Știm, sau cel puțin ni se pare că știm, ce e bine pentru copiii noștri și ce nu. Îi îndrumăm ce să facă pentru ca să le fie bine în viață și ce să evite pentru a scăpa de belele.

Mare e frustrarea noastră când ei cred că știu ei mai bine. Simțim că e de datoria noastră ca părinți să-i îi constrângem să ne urmeze „sfaturile”.

D-zeu e stăpân până și pe gândurile noastre. Dacă ar fi dorit, ne-ar fi pus în gând să alegem calea cea bună. D-zeu însă nu se folosește de această putere.  El ne lasă liberul arbitru, și cum ne vom așterne așa vom dormi.

D-zeu chiar știe care e calea bună pentru noi și totuși nu ne constrânge s-o alegem. Cu atât mai mult, noi, simplii muritori supuși greșelii, să nu ne constrângem copiii să aleagă calea care nouă ni se pare bună!

***********

Nu pot să nu amintesc în acest vontext povestea de viață a unei colege de clasă. În anii studenției a avut parte de o mare dragoste. A vrut tânăra pereche să se căsătorească în anii de facultate, dar părinții au ținut morțiș ca ea să termine întâi facultatea. Se temeau, nu fără temei, că după ce se va căsători nu va putea continua studiile.

Colega mea a dat ascultare sfatului părintesc, s-a despărțit de alesul inimii ei și a absolvit cu brio facultatea. Părul i-a încărunțit de mult, dar tot nemăritată a rămas.