Și va fi în ziua a șasea zi și vor pregăti ce au adus și va fi îndoit cât au cules zi de zi. (Șmot/ Exodul 16:5)

Când Moșe a promis fiilor lui Israel că îi va scoate din robia Egiptului și îi va duce în deșert, ei l-au urmat fără să-și facă griji. Întrebări firești precum ”De unde apă?”, ”De unde hrană” nu s-au pus. Nesăbuit neam, ar spune unii. Pentru această ”nesăbuință” le-a adus profetul Yeremiahu cele mai înalte laude: Așa a spus HAȘEM: ”Îmi aduc aminte de dragostea care mi-o purtai în tinerețe, iubirea ta pe când îmi erai mireasă și m-ai urmat în deșert pe pământ nesemănat.”

Când nu mai aveau apă și-au ridicat vocea și au cârcotit. HAȘEM le-a ascultat rugăciunea și le-a dat apă. Când li s-a terminat pâinea adusă din Egipt au cârcotit din nou. HAȘEM le-a ascultat din nou rugăciunea și le-a dat mană.

Mana cădea în fiecare dimineață. Oricât de mult sau de puțin ar fi cules, când se întorceau în cort și măsurau, ei găseau câte o măsură numită omer pentru fiecare suflet din cort. Mana trebuia mâncată în aceeași zi. Au fost unii, cum nu, care au păstrat puțină mană pentru ziua de mâine. Cine știe, poate mâine nu se va mai găsi? Încălcarea însă nu le-a folosit. Peste noapte mana s-a umplut de viermi și s-a stricat.

În prima vineri, când s-au întors cu mana, au găsit pentru fiecare suflet din cort câte două măsuri. Mirați au venit la Moșe. Moșe le-a spus că așa a spus HAȘEM. Vineri vor găsi mană îndoit, iar sâmbătă nu se va găsi de loc. Să păstreze așadar mana rămasă de vineri pentru sâmbătă și ea va rămâne proaspătă.

În amintirea manei care cădea îndoit în ziua de vineri a fost statornicit ca la mesele de Șabat să rostim binecuvântarea pe două pâini împletite.

Miracolul manei a ținut în toți cei patruzeci de ani ai peregrinării prin deșert. Miracolul belșugului de Șabat însă nu a încetat. El a fost perpetuat de fiii neamului nostru care au avut grijă ca niciun evreu să nu rămână flămând în ziua de Șabat. A avea un sărman la masă era considerată o mare cinste de care nu oricine avea parte. Domnul președinte Dr. Vainer mi-a povestit cum în Ștefăneștiul copilăriei sale, un șteitl carea avea cam trei mii de evrei, comunitatea asigura ca niciunui evreu, fie el cât de sărac, să nu-i lipsească nici pâinea împletită nici peștele.

O cale care vrednică de urmat!