Să nu umbli cu bârfe în poporul tău și să nu fii pasiv când sângele aproapelui tău este vărsat … (Vaikra/Levitic 19:15)

Bârfa, adică răspândirea zvonurilor aparent inofensive, deși nu e privită ca cea mai demnă și virtuoasă faptă, e departe de a fi considerată păcat. În timp ce calomnia, mai ales cea falsă, a fost recunoscută ca infracțiune, bârfa este încă privită cu îngăduință.

Tora interzice clar bârfa. Pentru a nu îi subestima gravitatea, ea este menționată în același verset cu interdicția de a fii pasiv când sângele eproapelui este vărsat.  Versetul parcă ne sugerează: Nu știm până unde ni se rostogolesc cuvintele. S-ar putea ca un cuvânt aruncat fără chibzuială să pună în pericol viața unui om.

Maimonide[1] scrie: „Cine este bârfitorul? Cel ce face afirmații și se duce de la unul la altul și spune așa a spus cutare, așa și așa am auzit de la cutare, deși spune adevărul el distruge societatea. Un păcat mult mai mare decât el… este limba rea (Lașon Hara), cel care își vorbește de rău aproapele, deși spune adevărul. Iar cel are spune minciuni este numit calomniator…”

Deși spune adevărul, deși nu spune nici măcar lucruri rele, el distruge societatea. Fiecare din noi are micile lui taine. Fără ele ne simțim stânjeniți, vulnerabili, chiar dezumanizați. Numai cei care au trăit într-un stat care dorea să știe totul despre toți poate aprecia aceste mici taine la adevărata lor valoare. Un prieten drag care a apucat să simtă gustul amar al acelor vremuri a scris că simțea ca și cum ar fi umblat pe stadă fără haine.

Să respectăm dorința aproapelui ca viața sa particulară să rămână particulară!

[1] Yad Hazaka, Hilhot Deot 7:2