„Și acum, iată, am adus primele roade ale pământului pe care mi l-ai dat, Doamne!” Apoi să așezi [coșul] înaintea Domnului și să te prosternezi înaintea Domnului, Dumnezeului tău. Să te bucuri de tot binele pe care l-a dat Domnul, Dumnezeul tău, ție și casei tale – tu și levitul și prozelitul care este în mijlocul tău.  (Devarim/Deuteronomul 26:10,11) 

În aceste versete Tora ne învață arta recunoștinței. Primul pas este să confirmăm, aș prefera să spun „să recunoaștem”, primirea darului, precum scrie: „pământului pe care mi l-ai dat, Doamne!”. Al doilea e să alegem ceva de preț și îl aducem binefăcătorului, ca expresie a dorinței de a-i dărui pe măsură. Dacă tot ce avem este darul primit, alegem din el partea cea mai frumoasă, precum scrie: „iată, am adus primele roade ale pământului”. Al treilea e să arătăm printr-un gest de supunere că neavând un dar pe măsură, rămânem îndatorați, precum scrie „și să te prosternezi înaintea Domnului, Dumnezeului tău.”

Al patrulea și cel mai greu este să ne bucurăm cu darul, precum scrie: „Să te bucuri de tot binele pe care l-a dat Domnul, Dumnezeul tău, ție și casei tale”. Dacă doar mulțumim fără ca darul  să ne fi adus bucurie, binefăcătorul va  simți că degeaba l-a adus. Satisfacția binefăcătorului depinde de măsura în care a reușit să ne aducă bucurie.

Ori ne bucurăm, ori nu ne bucurăm. Cum putem oare îndeplini porunca de a ne bucura?

Taina ne-o dezvăluie versetul: „Să te bucuri de tot binele pe care l-a dat Domnul, Dumnezeul tău, ție și casei tale – tu și levitul și prozelitul care este în mijlocul tău”. Dacă vom păstra întreg rodul pentru familia noastră, hambarul va fi plin, dar bucuria va lipsi. Numai dacă vom ști să împărțim cu nevoiașii, în vremurile vechi leviții și străinii care nu aveau pământ, în vremurile noastre năpăstuiții de printre noi, va intra în casele noastre bucuria.

De bucurie are parte numai cel care știe să dea!