Cel ce se va atinge de ele va fi necurat până seara, să nu mănânce din lucrurile sfinte până își va scălda trupul în apă. După asfințitul soarelui va mânca din lucrurile sfinte căci ele sunt pâinea sa. (Vaikra/Levitic 22:7,8)

Un Cohen care se atinge de ceva necurat devine el însăși necurat și nu mai are voie să mănânce din lucrurile sfinte pe care le primește. Pentru a se purifica el întâi își scaldă trupul într-o Mikve (baie rituală) și apoi așteaptă până la asfințitul soarelui.

Scăldatul într-o Mikve este clar o acțiune de purificare. Ce sens are însă așteptatul până la asfințitul soarelui? Înțelepții Israelului au tălmăcit că purificarea este realizată doar prin scăldatul în Mikve. Deși purificat, Cohen-ul mai trebuie să aștepte până la asfințitul soarelui pentru a se bucura de drepturile pe care starea de puritate i le conferă.

Care este oare rostul acestei așteptări? Cum putem înțelege această stare în care, deși pur, restricțiile de impuritate continuă să se aplice?

Unii exegeți susțin că purificarea nu șterge amintirea stării de impuritate. Deși pur, Cohen-ul încă nu este pe deplin conștient de noua sa stare. Doar după lăsatul nopții, când începe o nouă zi, amintirea stării de impuritate se estompează. Numai atunci poate Cohen-ul să se bucure de starea de puritate pe care și-a dobândit-o.

Ne place sau nu ne place, imaginea pe care ne-o facem asupra realității este un amestec de impresii proaspete și amintiri. Cele văzute de mult se suprapun celor pe care le vedem astăzi. Judecăți de mult emise devin fără să simțim prejudecăți.

Ecoul impresiilor trecute continuă să reverbereze în noi. Înțelepții Israelului, atenți la acest fapt, au păstrat pe cât se putea forma ritualului. Textele, melodiile, cutumele și chiar bucatele au trecut din generație în generație. Astfel am putut îmbina trăirile de astăzi cu amintirile încă vii ale trăirilor din trecut.

Amintiri din copilărie legate de viața de cult mi-au rămas doar puține. Una din ele este melodia de Barhu cu care începe rugăciunea de Maariv de sărbătoare. Astăzi, când vin la sinagogă de sărbătoare, cu cât melodia de Barhu  este mai apropiată de cea pe care mi-o amintesc, cu atât trăirea mea este mai intensă.

În vremuri tot mai zguduite de schimbări, un crâmpei de tradiție este pentru fiecare din noi o binevenită gură de aer.