Iacov a fiert o tocană și Esav a venit de pe câmp și era epuizat. Esav i-a spus lui Iacov: Dă-mi să înghit din [mâncarea] aia roșie căci sunt epuizat … . Și  Iacov a spus: „Vinde-mi, precum ziua de azi, dreptul tău de întâi-născut”. Esav a spus: „Iată, eu sunt pe cale să mor. La ce mi-e bun dreptul de întâi-născut?” (ibid. 25:29-32)

Era oare Esav pe cale să moară? Se pare că nu. Unui muribund nu prea îi mai stă gândul la mâncare. Esav era doar sleit și lihnit. Când i-a cerut lui Iacov să-i dea să înghită „din aia roșie”, el nici măcar nu a pretins să fi fost pe moarte. Moartea a amintit-o doar după ce a încheiat tranzacția, ca un fel de justificare.

La ce s-a referit atunci Esav când a spus: „eu sunt pe cale să mor”? Ibn Ezra ne dă următoarea explicație: Toți fiii primesc părți egale din moștenirea tatălui, în afară de primul născut care moștenește de două ori cât ceilalți frați. Până la momentul moștenirii, însă, întâiul născut nu primește nimic mai mult decât frații săi. Esav era vânător și în fiecare zi înfrunta primejdii de moarte. Dacă ar fi murit înaintea tatălui său, dreptul de întâi născut nu l-ar fi ajutat cu nimic. Pentru Esav, un blid de linte când avea nevoie de el valora mai mult decât dreptul de întâi născut de care s-ar putea să nu va rămână în viață ca să se bucure de el.

Ibn Ezra[2] ne dă o explicație plauzibilă a ce ar fi putut să treacă prin mintea lui Esav. Logica lui Esav rămâne însă greu de înțeles. De ce oare se considera Esav pe moarte? Deși își punea des viața în pericol, posibilitatea că va supraviețui nu trebuia totuși s-o ignore. Dacă nu ar fi nutrit speranța că va trăi, de ce și-a ales calea vânătorii și al tâlhăriei, iar dacă nutrea speranța că va trăi, de ce nu a prețuit dreptul de întâi născut la justa lui valoare?

Argumentul este prea puternic pentru a fi contrazis, dar Esav vedea altfel lucrurile. El trăia cu patimă prezentul. Viitorul era în afara orizontului gândirii sale. A se considera pe cale să moară era pentru el calea de a scăpa de orice gând legat de viitor.

Despre Iacov, în schimb, Tora scrie că el gătea o fiertură de linte. Tora folosește aici un cuvânt atipic ”ויזד” (Vaiazed) care se traduce „a premeditat” și doar rareori e folosit în sens de „a gătit”. (Ambiguitatea acestui cuvânt se regăsește în expresia românească „a găti cuiva o papară”).

Iacov a înțeles că merită să renunțe la o parte din mâncarea de astăzi pentru a dobândi ceva mai de preț în viitor. Urmașii săi au știut la rândul lor să renunțe la multe plăceri de moment cu gândul la ziua de mâine, care adesea nu arăta de loc promițătoare. Adesea erau batjocoriți ca zgârciți, dar, în condițiile vitrege în care trăiau, aceasta era singura lor șansă de supraviețuire.

Străbunicul meu avea o cârciumă la Dărmănești, pe drumul imperial de la Cernăuți la Suceava. Deși îi plăcea băutura și avea în pivniță oricât și-ar fi dorit, el păstra măsura. Știa că de aceast depinde viitorul cârciumii care îi asigura traiul familiei.

Străbunicul meu a fost unul din cei care au urmat cu demnitate calea patriarhului Iacov.