Și i-au înrobit egiptenii pe copiii lui Israel cu asprime zdrobitoare. Și le-au amărât viața,… (Șmot/Exodul 1:13,14)

În Talmud, tratatul Ghitin, se discută dacă un stăpân care dorește să-și elibereze sclavul are nevoie de acceptul acestuia. Sâmburele problemei este dacă s-ar putea ca eliberarea să nu fie spre binele sclavului. Discuția a fost decisă prin argumentul: „Sclavului îi convine să trăiască în desfrâu”^[1].

Deși e nevoit să se supună bunului plac al stăpânului, condiția de sclav nu e chiar lipsită de avantajele. Scutit de orice răspundere, el face, în limitele pe care i le permite stăpânul, orice își dorește. El nu e pus în situația de a-și înfrâna dorința de astăzi pentru a obține ceva mai valoros mâine. Cuvântul „mâine” e în afara orizontului său de gândire. Pentru el, libertatea, care aduce cu ea răspunderea și nevoia de a-și înfrâna dorița de azi pentru a obține ceva în viitor, devine o amenințare. El se complace în mizeria sclaviei până-ntr-atât, încât stăpânul care îl eliberează îi cășunează un rău.

Poate și copiii lui Israel ar fi ales munca grea numai pentru a scăpa de grija zilei de mâine? De unde știm că eliberarea din sclavie a fost spre binele lor?

Când citim în Tora, trebuie să fim atenți la ce scrie, dar mai ales la ce nu scrie. „Și i-au înrobit egiptenii pe copiii lui Israel” Egiptenii i-au înrobit pe copiii lui Israel, dar ei, deși vremelnic înrobiți, au rămas în conștiința lor oameni liberi. „Și le-au amărât viața” Deși munca în sclavie îi scutea de grija zilei de mâine, ei nu își doreau asta. Munca în sclavie le aducea numai amărăciune.

Pentru mulți din generația mea aceasta a fost dilema centrală: Dacă ne complacem în lipsa de libertate cu toate avantajele ei, sau continuăm să tânjim, chinuiți, după o libertate care nici măcar nu se zărește la orizont. Dilema este minunat ilustrată de  o întâmplare din familia noastră. Eu nu i-am fost martor, doar am auzit-o povestită și repovestită.

În vara anului 1969 a fost la noi în vizită pentru câteva zile o doamnă din Uniunea Sovietică. Cum doamna vorbea curent limba franceză, Tata, fie-i memoria binecuvântată, a dus-o în taină în cămara unde păstra cu sfințenie un vraf de ziare Le Monde din primăvara anului 1968. Se aștepta ca ea să citească cu nesaț fiecare frântură de știre legată de Primăvara de la Praga, știri la care până atunci nu avuse acces. Mare i-a fost dezamăgirea când musafira nu a arătat niciun interes. Se temea, săraca. Dacă ar fi știut ce s-a întâmplat cu adevărat, i-ar putea scăpa un cuvânt care i-ar fi putut aduce neplăceri.

Este și acesta un argument, argumentul celui care își acceptă fără a crâcni lipsa de libertate, încercând doar s-o îndulcească puțin. Deși suferea și ea în comunism, părea  destul de mulțumită. Numai pentru noi restrângerea libertății era un chin.

Nici măca pentru o clipă n-am invidiat-o.

^[1] Talmud Gitin fila 13a